Dincolo de lupta anticorupţie
După un şir de ţări din regiune, protestele anticorupţie iau amploare şi la noi. Mai mult decât atât, au avut loc acţiuni orchestrate de susţinere în mai multe ţări europene. Astfel de evenimente, de multe ori, reprezintă un conglomerat de voci dintre cele mai diferite. Mihai Ghimpu a detectat „mâna Moscovei”, pe când rusofilii vor vedea în demonstraţiile recente semnul punerii repetate în scenă a unei revoluţiei de „coloare” a la Georgia sau Ucraina. Să nu uităm că şi în Macedonia au erupt recent proteste violente, întâmplător sau nu, după ce crearea unei conducte de gaz din Rusia a intrat în faza operaţională.
Sentimentele anticorupţie sunt uşor de înţeles. Nu avem nevoie să ne spună vreun diplomat străin că o problemă foarte serioasă a R. Moldova este corupţia. Ceea ce miră totuşi sunt aşteptările mişcărilor anticorupţie. Or, „succesul” protestelor pare să fie înlocuirea politicianului corupt A cu politicianul corup B sau C. Uneori, şi nu doar la noi, politicieni cu un trecut corupt cunoscut revin pe scena politică ca noii salvatori anticorupţie.
Aici, am avea ce învăţa din tradiţiile liberale clasice, americane şi europene, şi anume: că orice putere corupe şi că puterea absolută corupe absolut, după cum spunea Lord Acton. Dacă milioanele de dolari din granturile pentru democratizare şi drepturile omului ar fi fost cheltuite într-adevăr pentru a educa populaţia în spirit american, lozincile de azi ar fi cu totul altele. În loc să ceară înlocuirea elitei actuale cu oameni „cinstiţi”, „pro-europeni” (sau pro-ruşi, pro-sovietici), mulţimea ar cere îngrădirea puterilor de stat ca atare. Astfel încât, indiferent cine ar ajunge la putere, mâinile sale să fie legate. La fel, lipsesc cererile mai fundamentale, cum ar fi, de pildă, instalarea camerelor de supraveghere în cabinetele funcţionarilor publici (cu conexiune la internet şi parolă pentru fiecare contribuabil).
De asemenea, se uită că nu corupţia este problema principală, ci prea multe legi. Şi legi injuste. Corupţia devine relevantă doar atunci când statul ca monopolist emite o miriadă de legi (deseori confuze, contradictorii sau deschis represive). Dar cine a văzut pe 7 iunie vreun banner cu lozinci care cereau închiderea câtorva ministere sau agenţii de stat (prin definiţie, sursele corupţiei, ale abuzului de putere şi ale risipirii resurselor publice)? Unde s-au auzit voci care cereau micşorarea drastică a volumului textelor legislative?
Anume această lipsă de ideologie, absenţa comprehensiunii a ceea ce este statul ca monopolist al puterii şi ce este sectorul privat şi societatea civilă fac ca orice mişcare de protest să cadă uşor pradă anumitor interese. Atâta amărăciune şi surprindere atunci când speranţele din 2009 au fost trădate, în timp ce rezultatul era previzibil! Or, când toate taberele cer de fiecare dată doar „fortificarea” sectorului public şi aplicarea mai strictă a legilor, fără a pune în discuţie în ce măsură avem nevoie de ele, ne alegem cu noi politicieni corupţi şi cu un aparat de stat mai consolidat la dispoziţia lor.
