De ce combatanţii l-au huiduit pe Candu
Ieri, în cadrul mitingului de comemorare a eroilor războiului moldo-rus de la Nistru, din 1992, preşedintele Parlamentului a fost huiduit de combatanţi. Sute de voci au scandat „Ruşine, ruşine”, în timp ce demnitarul îşi încheia, cu solemnitate, discursul. Vocile combatanţilor s-au suprapus pe mesajul în care şeful Legislativului le spunea că se închină în faţa lor. Andrian Candu arăta bine. Pantofi impecabili. Costum de firmă. Cămaşă asortată. Proaspăt la chip.
Şi combatanţii arătau adecvat: vestimentaţie sobră, unii preferând uniforme militare, la pieptul cărora străluceau ordine şi medalii de stat, chipiuri uzate, feţe îmbătrânite prea devreme, în cei 24 de ani de război. Nu, nu am exagerat. De 24 de ani, adică de la 2 martie 1992 încoace, aceşti oameni trăiesc în stare de război. Este adevărat, ei nu mai mor pe câmpul de luptă, nu mai sunt îngropaţi, fiind plânşi de copii, soţii, mame sau iubite. Este adevărat, la mormintele lor nu au crescut încă brazi sau trandafiri sălbatici, iar pozele de pe cruci încă nu sunt stropite de ploi şi arse de soare. Ei parcă sunt încă vii, dar, pentru ei, războiul continuă. Zi şi noapte. Ziua, câmpul de luptă e brăzdat de chinurile cotidiene, acestea însemnând lupta pentru o bucată de pâine, pentru un pachet de medicamente, pentru nişte vreascuri sau pentru o ladă de cărbune. Ziua nu e uşor, dar şi mai grele sunt nopţile acestor oameni, pentru că războiul nu a încetat încă în capul, în memoria lor, iar asta înseamnă îndelungi coşmaruri, bătălii improvizate, injurii şi lacrimi. Niciunul dintre supravieţuitorii războiului nu ştie cum, după 24 de ani, ar putea ieşi de pe acest câmp de luptă. Dintre aceştia sunt mulţi, or, în total, în războiul de pe Nistru, potrivit datelor oficiale, au fost antrenate peste 30 de mii de persoane. În urma războiului au decedat aproape 300 de oameni. Peste 1200 – au fost răniţi, 233 de persoane au devenit invalizi, 260 de copii au rămas orfani, iar 1 042 de familii s-au refugiat de la locurile permanente de trai. Statisticile sunt aproximative, iar coşmarurile persistă în mii de case, acolo unde cineva a decedat, a fost rănit sau doar a participat la război.
Ieri, mesaje de recunoştinţă faţă de eroismul celor care au apărat integritatea R. Moldova au adresat mai mulţi demnitari. Şi şeful statului, şi premierul, şi şeful Legislativului au rostit cuvinte de respect, lansând, desigur, promisiuni de viaţă mai bună pentru participanţii la război şi pentru familiile acestora.
De ce, totuşi, participanţii la miting l-au hiuduit pe Andrian Candu? S-ar putea că această reacţie să fi fost provocată de Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei (MMPSF) care, în ajun de 2 martie, a propus indexarea, de la 1 aprilie, cu 10,1% a pensiilor şi indemnizaţiilor de invaliditate. Procentul de indexare a fost calculat reieşind din creşterea salariului mediu pe ţară în anul 2015 faţă de anul 2014 de 10,5% şi creşterea indicelui preţurilor de consum în 2015 faţă de 2014 de 9,7%.
Ca urmare a indexării, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă va creşte cu 120 de lei (518837 de beneficiari), pensiile de invaliditate vor creşte cu 94 de lei (133713 de beneficiari), iar pensiile de urmaş se vor majora cu 60,92 lei (15229 de beneficiari). Va creşte şi pensia medie a participanţilor la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl, cu 259 de lei, de aceasta beneficiind 1895 de lichidatori ai dezastrului de la centrala atomică Cernobîl.
Nu vom încerca să argumentăm ce înseamnă majorarea, cu doar 100 de lei, a pensiei unui invalid. Mai straniu pare că despre participanţii la războiul de independenţă nu se spune niciun cuvânt, de parcă aceştia nici nu ar exista. S-ar putea că această nouă iniţiativă a MMPSF, minister subordonat, de altfel, partidului din care face parte şi Candu, să-i fi jucat festa şefului Legislativului. Nu e primul an în care participanţii la războiul de pe Nistru se plâng de probleme. În cei 24 de ani ei s-au întrunit la mai multe mese de pomenire, au participat la mitinguri de comemorare, au plâns pe mormintele camarazilor lor de luptă, căzuţi la Nistru. Toate acestea, însă, nu au atenuat nici din durere, nici din suferinţă, nici din coşmarurile nocturne. Dacă statul ar fi înţeles chinurile lor, având grijă, pe bune, de starea lor materială, de integrarea acestora în câmpul muncii, de sănătatea lor, inclusiv de cea psihică, dacă autorităţile statului ar fi trăit, cel puţin o zi, cu viaţa lor şi a familiilor lor, după 24 de ani de război, combatanţii, poate, ar fi sesizat starea de pace.
