VIDEO Yupi, Turbo, pâine cu untură, „nakleici”, păpuși din porumb și telenovele. Amintiri din copilăria jurnaliștilor de la ZdG

În ajunul zilei de 1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, mai mulți jurnaliști de la Ziarul de Gardă și-au amintit despre momentele vesele (sau mai puțin vesele) pe care le-au trăit în copilăria lor. De la jocurile și poznele din acea perioadă, la gustările care le-au marcat primii ani de viață, jurnaliștii și-au amintit că au fost și ei cândva copii. Vă invităm, împreună cu amintirile lor, în lumea copilăriei. 

Jocurile Copilăriei

Victoria Borodin: În copilăria mea păpușile erau un lux, așa că în fiecare an stricam porumbul fraged pentru a face păpușele. Le scoteam mătasea și le făceam coafuri. Dar eram șmecheră și luam porumbul de la vecini. Oricum ei toamna nu-l recoltau.

Anatolie Eșanu: Acum copiii au trotinete electrice, dar pe vremea noastră ne făceam „samocaturi” din scânduri și rulmenți. (și arătăm o imagine cu un samocat)

Milena Onisim: Adoram șotronul, „împărate, împărate, dă-ne un soldat” și să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

Vasile Ursachi: Cumpăram ciocolate cu cartonașe cu fotbaliști, pe care le colecționam și jucam cu ele un fel de „bichi”, cum se numea mai înainte joaca cu cartoanele de la chibrite. Trebuia să lovești cu palma cartonașul ca el să se întoarcă cu fața, mereu veneam cu palmele roșii acasă. 

Victor Moșneag: jucam în „nakleici” (abțibilduri, n.r.) pe care le obțineai după ce cumpărai gume. Știu că aveam multe și jucam în pauzele lecțiilor. Doi copii care doreau să joace puneau fiecare câte o „nakleică” pe un loc drept și le loveau cu palma, așa încât ele să se întoarcă ambele. Dacă reușeai, erau ale tale. Era o adevărată măiestrie să reușești să câștigi. Trebuia să lovești corect, trebuia să ții palma corect și intensitatea loviturii să fie potrivită. După asta le puteai vinde celor care nu aveau sau nu puteau câștiga. Așa am câștigat primii 5 lei din viața mea. 

Victoria Borodin:  Îmi amintesc că am vândut ouăle adunate de bunica pentru cloșcă și am cumpărat gume cu „nakleici” cu clone și apoi jucam cu ele.

Marina Gorbatovschi: Mama vindea înghețată acasă, eu o înlocuiam când era cazul. Când era posibil, celor care cumpărau înghețată în pahărel, le ziceam să lingă pe loc foaia rotundă de deasupra și să mi-o dea, s-o adun la colecție. Mai colecționam „nakleici”, pe urmă le vindeam și cumpăram iar gume de mestecat. De un leu puteai cumpăra 4 gume. Îmi amintesc și de o gumă mai de elită – Hubba bubba.

Igor Ionescu: Turbo era mai bună.

Andrei Muntean: Așteptam cu nerăbdare sa vin cu părinții la Chișinău ca să pot să mă joc în Dăndi. Verișorul meu avea unul și îmi părea că e capătul tehnologiei. Acasă puteam sa alerg cu copiii și câte o jumătate de zi cu roata împinsă de o sârmă.

Natalia Zaharescu: În fața porții aveam un copac de nuc, în care fiecare copil din vecini avea locușorul său pe o creangă anumită. Toată ziua eram prin copaci, ca maimuțele. 

Olga Bulat: Îmi amintesc și eu de nucul bunicii din fața casei. Când făceam o trăsnaie, mă cățăram în nuc și nu coboram până nu însera și bunica mă convingea să cobor, promițând că nu mă pedepsește, spunându-mi, printre altele, „otravă dulce”.

Victor Moșneag: De multe ori nu aveam minge și uneori jucam fotbal cu sticle de plastic sau cu o minge de tenis. Dacă o minge se rupea, trebuia să te duci la băiatul care poate să coase mingi și să te rogi de el s-o coase, ca să mai poți juca puțin cu ea. 

Marina Gorbatovschi: Ne mai jucam de-a restaurantul, făcând mâncare din glod și o serveam pe frunze de brusture. Așa-zisul desert se servea pe farfurii din frunze mai mici – de vișin, cireș, caise.

Gusturile copilăriei

Andrei Muntean: Eu din copilărie îmi amintesc de „Yupi”, „Rama”, „Resan”, „Levis”.

Victor Moșneag: Gume „Turbo”, apă „Buratino”, de un leu și ceva, „Frigușor”, pâine muiată în apă și presărată cu mult zahăr, pâine cu untură…

Victoria Borodin: Da, cea mai bună mâncare din lume a fost pâinea cu untură. 

Anatolie Eșanu: Cred că toți copiii anilor ’90 au mâncat pâine cu untură.

Otilia Meica: Pâine cu untură? Cuuuum?

Anatolie Eșanu: Luai o felie de pâine de casă, o ungeai cu un strat bun de untură și presărai sare sau zahăr, după gust. 

Marina Gorbatovschi: Tare straniu, dar vegetariana din mine de acum îndopa pâine cu untură. Și acum mai cred că probabil eram impusă să fac asta.

Olga Bulat: Yupi! Cumpăram sifoane și amestecam apa cu Yupi. Eram așa de fericiți că noi înșine am făcut apă dulce. Dar cel mai bun era cvasul și borșul acru preparate de bunica. Borș acru și acum mai beau.

Victoria Borodin: Aveam și înlocuitor al gumei de mestecat. Mestecam smoală…în speranța că voi avea o dantură frumoasă… și clei de pe copaci.

Anatolie Eșanu: o daaa, smoală mâncam și noi. Avea un vecin o cisternă acoperită cu smoală și vara, de la soare, ea se înmuia și noi rupeam câte o bucățică și o mestecam. Ne imaginam că-i gumă. Avea un gust…

Victoria Borodin: Nu recomand să încercați. 

Irina Ursu: Eu mâncam salată din abricoase verzi cu zahăr.

Victoria Borodin: Of, și colăceii babei mâncam. Mergeamla păscut bobocii și într-o parte mâncau ei, într-o parte – eu. În copilărie, probabil cele mai bune dulciuri erau cele din zahăr topit, pentru care am stricat tare multe tigăi, vase și linguri. Ăsta a fost griliajul copilăriei noastre. 

Olga Bulat: Zahărul topit cu adaos de nuci era preferatul meu, doar că stricam tigaia așa și umpleam apartamentul de fum, de-ți părea că-i incendiu. Totuși, copilăria nu a fost lipsită nici de dulciurile cumpărate. Știam exact în ce zi tata a primit salariul, pentru că venea cu drajeuri din ciocolată – era zi de sărbătoare.

Natalia Zaharescu: Mereu găseam dulciurile pe care le ascundea mama prin dulapuri și le mâncam una câte una, pe toate. De asemenea, mâncam cu lingurița laptele praf, care se lipea de cerul gurii. Tot cu lingurița am mâncat, pe ascuns, o cutie întreagă de cacao dulce pe care o primisem nu știu de la cine și era mare deficit. Un mare deliciu erau primele fructe care abia se coceau, le mâncam mai mult verzi – zarzăre, caise, cireșe. 

Marina Gorbatovschi: Bineînțeles, am mâncat pâine udată cu apă, presărată cu zahăr și pâine cu unt și povidlă – sunt și acum sigură că nu există desert mai copios. 

Milena Onisim: În pauzele dintre lecții ne cumpăram Mivina sau înghețată „Joc”, iar când aveam mai mulți bani – cumpăram crenvurști și pâine și mâncam totul repede ca să nu întârziem la ore.

Poznele copilăriei

Olga Bulat: Era publicitatea cu Blend-a-med în care un bărbat aplica pe o jumătate de ou pasta de dinți, iar cealaltă o lăsa intactă și scufunda oul într-o soluție. Am încercat și eu să fac un asemenea experiment, ba chiar de mai multe ori, pentru că de fiecare dată spărgeam ouăle în mână încercând să văd cât sunt de tari. Mama seara, când s-a apucat de gătit, nu putea să înțeleagă unde au dispărut ouăle. Cred că și acum se întreabă care a fost soarta lor, că nu am recunoscut niciodată.

Vasile Ursachi: Puneam sticle de Gura Căinarului la roata din spate a bicicletei, ca să se audă ca o motocicletă, se auzea în toată curtea. Veciniilor tare nu le mai plăcea tuningul nostru.

Otilia Meica: La școală ne jucam de-a podișorul: te urcai cu un picior pe o masă și cu altul pe altă masă, iar colegii trebuiau să treacă printre picioare. Eu, fiind mai mică de statură, am avut „norocul” să treacă o colegă mai plinuță pe sub mine și m-a dat jos cu tot cu un scaun care era pe masă întors cu picioarele în sus. Scaunul mi-a venit în frunte și am avut o vânătaie zdravănă la ochi vreo lună.

Marina Gorbatovschi: Când eram mică, dar și acum, familia și rudele îmi spun Marinca. Păi iată, cândva, demult exista un cântec – „Маленькая страна”. Și când se difuza această melodie la TV, stăteam lipită de ecran și auzeam ceea ce credeam eu că se cântă, în loc de „Маленькая страна”, eu înțelegeam  „Marinca asta a noastră”. 

Natalia Zaharescu: Făceam schimburi comerciale – o felie de pâine cu zahăr (înmuiată mai întâi în apă, ca să se lipească zahărul mai bine), pe un „crug” cu bicicleta. Și aveai voie să te plimbi cu bicicleta exact atâta cât proprietarul ei înfuleca pâinea cu zahăr. Uneori, se scotea „la drum” și câte un „pirojoc” cu dulceață, care era mai scump la schimb. 

Victor Moșneag: Vreo doi ani consecutiv am tăiat aproape toți bostanii din grădina bunicii pentru a verifica dacă nu-s harbuji sau zămoși. Și nu erau :). 

Amintiri din anii de școală

Natalia Zaharescu: Când nu învățam tema pentru acasă, puneam seara niște miez de pâine în manual, la tema care trebuia învățată și puneam cartea sub pernă. Dimineața scoteam cartea, mâncam pâinea și citeam tema. După asta îmi părea că am învățat tema mult mai ușor. 

Irina Ursu: Îmi învățam temele în fața unui pahar cu apă. După ce citeam toate temele cu voce tare, beam apa din pahar și eram sigură că am memorat totul mult mai bine.

Victor Moșneag: Mătușa mea, care mă ajuta la lecții, de multe ori scria în caiete în locul meu și uneori rupea foi întregi, pentru că eu făceam greșeli în acele caiete și trebuia de rescris. Avea și pix roșu ca să pună notele pe care le pusese anterior profesoara, ca totul să corespundă și, credeam noi, nimeni să nu-și dea seama. 

Victoria Borodin: Of, primul meu an de școală a fost o mare provocare. Am ratat clasa zero, grupa pregătitoare se numea. Și ce crezi? Primele dăți scriam cifrele 4 și 7 de tipar, așa văzusem la ceasul pe care îl aveam în casă.

Anatolie Eșanu: În clasele a 3-a și a 4-a învățam după masă și ultimele lecții le făceam cu lumânări aprinse pe bănci. 

Olga Bulat: Învățatul cu lumânarea mi-e cunoscut și mie, doar că eram ceva mai măricică. Îmi amintesc că făceam temele pentru acasă cu trei lumânări aprinse într-un pahar, între care puneam un boț de hârtie, ca să nu cadă pe-o parte. Așa învățând, am adormit cu capul pe masă și lumânările au ars până au ajuns la boțul cela care s-a aprins. Am tras o sperietură!

Marina Gorbatovschi: Mereu aveam de făcut multe teme pentru acasă. Și asta pentru că sora mea mai mică umbla brambura prin mahala, iar eu eram responsabilă și de temele ei.

Victor Moșneag: Dar ca atare, îmi aduc aminte ce groază mă apuca când eram anunțați că urmează să vină medicul la școală. Făceam tot posibilul să nu ajung în acea zi la școală. Mă apucau tot felul de dureri imaginare. Off, și când trebuia să învăț a povesti textele la limba rusă. Tare complicat era.

Sperietorile copilăriei

Anatolie Eșanu: În anul 2000 trebuia să vină sfârșitul lumii. Mdaaa. Și o cometă mai trebuia să lovească pământul.

Marina Gorbatovschi: Mă temeam cumplit de ploaie, tunete, fulgere. Paradoxal, dar acum le ador. Și da, de mai multe ori am trăit frica de sfârșitul lumii. 

Olga: În cazul meu, frica de tunet s-a rezolvat. Când tuna, primeam cu o lingură în cap, ca „să fie capul tare ca tunetul”. Apoi mă fugăream după ceilalți să le dau și lor câte o lingură peste cap. Cu cât mai tare loveai, cu atât mai tare trebuia să fie capul, așa că depuneam efort, nu șagă.

Victor Moșneag: Baba iaga, precis. De fiecare dată când vedeam o femeie în vârstă care mergea greoi și era îmbrăcată în negru, credeam ca e Baba iaga. Și fugeam de ea de rupeam pământul, deși ea sărmana abia de se mișca. 

Natalia Zaharescu: Eclipsa totală de soare din 1999 – trebuia să stăm ascunși în casă și să dăm la adăpost toate păsările și animalele.

Anatolie Eșanu: Mă mai temeam să nu se ardă vreo lampă de la televizor înainte de vreun meci de fotbal 🙂

Victor Moșneag: Oh, si cum se stingea lumina când era un meci de fotbal important… Era mare jale și emoții. 

Emisiunile preferate

Victoria Borodin: Nu mințiți poporul cu televizorul. Offf, ce telenovele erau atunci.

Irina Ursu: „Alondra”, „Roaba Isaura”, „Plâng și cei bogați”, „Clona”.

Milena Onisim: Eu obișnuiam să mă uit la filme indiene. Tare mult am mai plâns la filmul în care se cânta celebra melodie „Jimmy Jimmy Aaja Aaja”. 

Victor Moșneag: La telenovele mă uitam împreună cu o matușă. Alondra, Maria Jose, ah, ce emoții mai aveam și tare mă enervam că episodul se termina taman cu cel mai intrigant moment. 

Igor Ionescu: Regizorii merită un loc aparte în iad pentru asta.

Marina Gorbatovschi: O, da…, telenovelele. Plângeam, ne bucuram cu eroii noștri. Povesteam la școală ce s-a întâmplat, așteptam cu nerăbdare o nouă serie. „Maria-Emilia”, „Formula pasiunii”, „Omul mării”, „Clona” – când se termina telenovela, sufeream, zici că viața noastră nu mai avea sens.

Oxana Roșca: La un moment dat știam deja spaniola, cel puțin înțelegeam ce spuneau în telenovele.  

*****

Dar acum suntem mari și nu mai credem în telenovele. Acum urmărim numai telenovelele din justiție și politică. Și credem doar în fapte atent verificate. Pe care le prezentăm prompt și echidistant în Ziarul de Gardă. Citiți Ziarul de Gardă, chiar dacă articolele noastre nu au întotdeauna un final fericit ca-n telenovele.