Iarna bucuriilor care (nu) mai există
Aliona Bereghici și-a dorit de mic copil să facă artă. Odată cu trecerea timpului, lucrurile nu s-au schimbat. A lucrat în calitate de designer și ilustrator pentru agenții de publicitate, iar în prezent este freelancer. ZdG a discutat cu ea despre stările ce stau în spatele ilustrațiilor pe care le creează, despre locul artistului în R. Moldova și despre planurile sale de viitor.
Părinții mei m-au învățat să fac ceea ce cred eu că trebuie să fac. Când ești educat fără frică, cu un simț vital al libertății, tu înveți să alegi întotdeauna ce e bine pentru tine și așa te dezvolți. Când faci ceea ce vrei, faci, de fapt, ceea ce trebuie, ce e bine pentru sufletul tău. Cu familia mea a fost un noroc chior. Sau soarta. Sau nu știu ce. Mie mi-a mers, altcuiva, probabil, nu. Și nu cred că asta se explică prin studiile pe care le are, cred că se explică prin genetică și toate lucrurile astea cumulative. Dar, aș zice că e noroc, până la urmă.
Să fii artist înseamnă să faci ce-ți place și să încerci să trăiești din asta. Dar, preponderent, să faci anume ce-ți place. Numai atunci ești sincer cu cei din jur. Pentru noi, artiștii, nu este esențială inspirația. Pofta vine mâncând și inspirația vine lucrând. Așa aș zice. Te apuci, faci ceva și îți vin ideile. De unde vin – nu știu.
Nu există artiști care s-au format exclusiv din momente frumoase, din trăiri bune. Fără frustrări, fără necazuri, nu există artiști interesanți. De altfel, ca și toți oamenii, artiștii sunt diferiți. Doar nici degetele la mână nu sunt totuna, d-apoi ei. Nu știu din ce sunt făcuți anume, dar cred că și din frustrări, și din vise, și din trăiri. Uneori, pur și simplu, treci dintr-o zonă în alta: din cea a frustrărilor, în cea a împlinirilor.
Îmi place să știu că, atunci când omul se uită la ce am făcut eu, se simte mai bine. Eu cred că trebuie să umplu lumea de frumos. Chiar zilele astea, cineva, foarte serios, îmi spunea că dimineața se uită la ce mai public eu și se umple de bine, de culoare. E tare frumos să auzi așa ceva. Eu nu văd de ce ar trebui să întristez oamenii cu lucrurile pe care le creez. Fiecare are rolul său, iar acum, al meu e să aduc mai multă culoare și mai multe stări de bine.
Arta este o frustrare imensă. Chiar și în laturile ei pozitive apar note de tristețe. Se știe că, dacă artiștii s-ar lecui de nevroze, nu ar mai exista atâtea romane, picturi, muzică și orice altceva ce ține de artă.
Orice profesie alegi, trebuie să te hrănească, altfel nu duci o viață decentă, iar asta devine, cu timpul, o problemă. Da, e mai greu în R. Moldova cu zona artistică, dar se descurcă lumea, mai ales că avem online-ul, ne putem promova pe social media acum, adică trebuie să vrei și să ai cu ce, dar ca să ai cu ce, trebuie să aduni experiență și să livrezi un produs interesant. Multă lume vorbește de artă într-un mod alegoric, pe când arta este un produs. Sigur tu poți face ceva numai pentru tine și asta e în ordine, tu ești satisfăcut, te complaci în activitatea respectivă, dar dacă vrei să trăiești din ce faci, trebuie să vinzi.
Îmi place să mă uit la artă și la viață mai simplu. Cred că această lejeritate în a vedea lucrurile îi ajută pe toți, nu doar pe mine. Să înțelegi, la un moment dat, că nu ești buricul pământului și că doar faci ceva pentru plăcere, iar acest lucru se și vinde, te face practic împlinit. Însă, asta vine cu anii. Întâi, ești frustrat până pe la 30, și după aceea înțelegi că, efectiv, nu ești buricul pământului.
Pot să stau la o lucrare o zi sau două săptămâni, de exemplu. Nu-mi plac lucrările pe care trebuie să le las, pentru că nu înțeleg ce se întâmplă cu ele. Îmi stă în cap mereu acel tablou întors la perete și ideea că trebuie să-l termin. Perfecționismul de acest fel te bate ca un ciocănel pe genunchi. Mă gândesc că ar fi bine să termin lucrarea și încerc să fac asta în vreo două săptămâni, dar mă plictisesc cam în a treia zi, dacă este o lucrare complexă. Și atunci încerc să rezolv totul în trei zile. Creierul e foarte complicat de citit, chiar și propriul creier. Dar, încerc. Sunt vreo două lucrări care mi-au ieșit exact așa cum le aveam în cap. Restul, încearcă și ele cum pot, și încerc și eu cum pot. Cred că lucrarea, la un moment dat, are viața sa. Asta o poate confirma orice artist. Uneori, te trezești dimineața, te uiți la o lucrare și te întrebi: când ai făcut-o, cum ai făcut-o? Intri într-un soi de extaz artistic și ești pe altă undă – mâna lucrează, iar capul e cu totul în altă dimensiune.
Atunci când am nevoie să-mi încarc bateriile, fac orice, numai nu pictez, pentru că risc să mă repet. Iar repetarea e moarte, de fapt, că nu duce nicăieri, nu te face să crești, să te dezvolți. Acest repetat te duce într-un cerc vicios, unde e puțin probabil că vei mai face ceva bun. De asta, uneori, e bine să lași uneori lucrurile deoparte și să faci totalmente altceva. De obicei, când am asemenea stări, mă plimb, mă văd cu prietenii, citesc ceva, privesc un film. Asta relaxează creierul. E nevoie ceva care să te întoarcă la 180 de grade de la ce faci tu de obicei. Există zi și noapte, nu poate fi zi continuu, noi avem nevoie de odihnă. Este simțul acesta acut, când clopoțelul zice „gata, tu nu mai poți, așază-te”. Totuși, dacă ești bine organizat, nu ai problemele astea, pentru că, de fapt, ai muncit ca un cal, respectiv, de ce nu ai sta un pic degeaba? Cred că, la oamenii organizați, lucrurile sunt foarte bine puse pe polițe.
După ce am început să public mai des pe rețele, am observat că lumea are nevoie de emoțiile astea, pentru că, inițial, nu-mi puneam problema dacă vând sau nu artă. Așa a început totul… Nu știu cum s-a întâmplat. Eu nu pot explica fenomene care țin de social. Adesea, oamenii cumpără din emoție, chiar și un fular sau altceva.
Tinerii artiști trebuie să facă ceea ce simt. Eu am încercat să experimentez tot timpul. Pe lângă pictură, am făcut și animație din plastilină, și lucrări mari și mai mici, și design, și concept de design, și s-a ajuns practic la un nivel profesionist într-un domeniu. Când mă plictiseam, plecam. Dar, asta nu se întâmpla așa cum se povestește azi – „m-am plictisit și de azi, gata, mă ocup cu altceva”.
Viața este foarte dură, trebuie să ai un salariu sau un venit constant. Atunci când înțelegi că trebuie să iei niște decizii, iar mama și tata nu-s, ca să te ajute, nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vrei tu, asta te face să te gândești serios la ce vrei să faci. Atunci când în spate stă familia și te ajută cu bani, n-ai cum să afli ce-ți place, pentru că acest „place” duce cu sine mici suferințe, mici lipsuri și tu încerci să treci printre ele, prin „pot” și „nu pot”.
Nu-mi fac planuri cu bătaie lungă, încerc să văd ce fac cu un an înainte, nu mai mult. Acum, oamenii îmi pot vedea lucrările online. La Chișinău, nu am făcut încă o expoziție. Poate e unul dintre punctele mele pentru anul viitor. Pe 19, acum, are loc o expoziție la Paris, la care sper să vină multă lume.
Pictez iarna, pentru că e magică, pentru că mi-aduce aminte de copilărie, de săniuș, de cozonaci, de bunici, care nu mai sunt, pentru că aduce în suflet bucurii care nu mai există.
Pictez satul, pentru că cel în care am trăit eu a fost mutat din vale, în deal, dar în memoria familiei mele a rămas viu anume satul din vale. Și dacă e să cobori acum în lunca Prutului, se văd livezi de meri, de peri, bucăți de case, care stau nemijlocit pe mal. Prutul a umplut lunca și acel sat nu mai există. El mai există doar în memoria mea și e ca un puzzle pe care-l tot strâng. Mama vede lucrările și îmi spune când una seamănă cu ograda cutărui gospodar sau cu o bucată de livadă pe care au tăiat-o. E ca și cum ai rescrie o carte din amintirile tale, deși nu ai văzut în totalitate acel sat, ție doar ți-au povestit totul în detalii de felul: „era toată ograda plină de troscot, iar în mijloc era fântâna ceea părăsită”. Mă gândesc mereu la cum arăta ograda ceea împânzită de troscot și de ce nu mâncau găinile acel troscot. Chiar erau așa de sătule? Ograda era tot timpul verde… De altfel, noi, artiștii, suntem privilegiați – putem picta asta, sau scrie despre asta, putem cânta. Acesta e farmecul lucrurilor pe care le facem.
Pictez sărbătorile, pentru că ele ne unesc pe toți. Eu văd cum reacționează diaspora și ai noștri la ceea ce fac. Țin neapărat să dau fiecărui om comanda în mână… Cel puțin celor care pot veni în zona centrală a orașului să o ia. Anul trecut, a zburat cumva pe alături chestia asta. Iar anul acesta, de la primele comenzi, am început să mă uit la oameni în ochi, chiar fără să vreau. Am înțeles că toți cei care vin după artă, după frumos, sunt niște luminoși. Poate că eu vreau să îi văd așa, sau poate că iubitorii de artă chiar sunt altfel pe dinăuntru.
Foto text: arhiva personală
