Principală  —  Investigatii  —  Dosar   —   Războaiele lui Putin

Războaiele lui Putin

În cei 22 de ani de când se află la conducerea Rusiei, Vladimir Putin a participat sau a ordonat cinci intervenții militare în afara țării: Cecenia, Georgia, Siria și Ucraina, în două rânduri acestea fiind țintele „țarului” de la Kremlin.

Încă din 1999, de când a preluat puterea în Rusia, Putin a jucat, cu fiecare ocazie, cartea intervențiilor militare. În urma acestora, zeci de mii de persoane au fost ucise, majoritatea civili.

1999. Cecenia, primul război al lui Vladimir Putin

În august 1999, folosindu-se de situația complicată a rușilor din Daghestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Șamil Basaiev și compus din 600 de luptători ceceni, daghestanezi și arabi, a întreprins o incursiune armată în zona Botlih din Daghestan, preluând fără luptă toate satele. Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Serghei Stepașin, el fiind înlocuit cu Vladimir Putin. Imediat a demarat și ofensiva rusă în Cecenia.

Războiul din Caucazul de Nord, cum mai este cunoscut acest conflict, a început oficial pe 26 august 1999, fiind considerat răspunsul Federaţiei Ruse la invadarea Daghestanului, republică învecinată Ceceniei, de către Brigada Internaţională Islamică de Menținere a Păcii, cum erau numiți luptătorii ceceni conduși de Basaev. Pe 1 octombrie 1999, trupele ruse au intrat în Cecenia.

Campania a pus practic capăt independenței de facto a Republicii Cecene Ichkeria și a restabilit controlul federal rusesc asupra teritoriului, fiind ocupată capitala Ceceniei, Groznîi, după un asediu de iarnă care a durat de la sfârșitul anului 1999 și până în februarie 2000. Rusia a stabilit controlul direct asupra Ceceniei, în mai 2000, după o ofensivă militară pe scară largă, punând capăt unui război pentru independența republicii, care a durat circa 10 ani.

Mișcarea de rezistență militară de pe tot întinsul regiunii Caucazului de Nord a continuat însă mulți ani după terminarea conflictului. Din 2002, cecenii extremiști au început să organizeze atacuri teroriste împotriva civililor ruși, cel mai sângeros fiind la o școală din Beslan, în 2004, unde au murit aproximativ 300 de oameni. O femeie cecenă a ucis, în august 2004, nouă persoane și a rănit alte 51 în cadrul unui atac sinucigaș comis în apropierea unei stații de metrou din nord-estul Moscovei. În februarie 2004, un atentator sinucigaș a detonat o bombă în metroul din Moscova, provocând moartea a 40 de persoane și rănirea altor 100, iar in 2003, alte 15 persoane au fost ucise în cadrul unui atac sinucigaș comis în timpul unui concert din Moscova.

Imagine din războiul din Cecenia, început în 1999

Operațiunea militară însă a fost declarată încheiată abia pe 16 aprilie 2009, când majoritatea soldaților ruși s-au retras din Cecenia, controlul fiind preluat de forțele locale conduse de Ramzan Kadîrov, președintele Republicii Cecenia din anul 2007, când a fost numit, inițial în calitate de interimar, de Vladimir Putin. Astăzi, Kadîrov susține, inclusiv cu trupe militare, războiul declanșat de Putin în Ucraina. 

Numărul exact al morților în urma acestui conflict armat nu este cunoscut. Estimări neoficiale oscilează între 25 și 50 de mii de morți sau dispăruți, majoritatea civili din Cecenia. Rușii au anunțat că au pierdut în acest război, oficial, 5200 de soldați, Comitetul Mamelor Soldaților indicând o cifră de două ori mai mare: circa 11 mii de morți.

2008. Rusia lui Putin atacă Georgia

„Este mare păcat că se întâmplă aşa ceva la deschiderea Jocurilor Olimpice. Aceasta a fost mereu ziua în care armele sunt puse deoparte. Dar conducerea Georgiei a recurs la gesturi foarte agresive în Osetia de Sud. Au început, practic, o operațiune militară, folosind tot felul de armament greu, artilerie şi tancuri. Există victime şi în rândul forţelor ruseşti de menținere a păcii. Este foarte trist şi, desigur, va trebui să răspundem”, spunea Vladimir Putin în august 2008, când anunța trimiterea de trupe în Georgia.

În noaptea de 7 spre 8 august 2008, Georgia, condusă pe atunci de președintele Mihail Saakaşvili, a lansat o ofensivă militară pentru a recupera republica separatistă Osetia de Sud, care în 1990 și-a proclamat unilateral independența față de Georgia.

Deşi forțele georgiene le surclasau pe cele osetine, atât cantitativ, cât şi calitativ, și au reușit în primă fază să avanseze mult în teritoriul Osetiei de Sud, ruşii au intrat în război înainte ca Georgia să ocupe tunelul Roki, ce leagă Osetia de Sud de Rusia, atacând cu tancuri și parașutiști. Consiliul de Securitate al Rusiei s-a reunit la 8 august, la cererea preşedintelui de atunci, Dmitri Medvedev şi a hotărât intrarea în război de partea osetinilor. Argumentul a fost adus tot de Medvedev, care susţinea că „femei, copii şi bătrâni mor în Osetia de Sud, iar majoritatea dintre ei sunt cetățeni ai Federaţiei Ruse”, iar „cei responsabili pentru asta vor fi pedepsiți corespunzător”.

Imagine din războiul ruso-georgian din 2008

În aceeaşi zi au fost distruse şi bazele aeriene din jurul capitalei Tbilisi. Saakaşvili a declarat stare de război pentru 15 zile şi a mobilizat rezerviștii, însă în doar câteva zile ruşii controlau Tskhinvali, capitala Osetiei de Sud şi cea mai mare parte din Osetia de Sud. Între 7 şi 12 august, Rusia a dislocat circa 20 de mii de soldați în Osetia de Sud şi tot atâția în Abhazia, totalul cărora reprezenta de trei mai mult decât armata georgiană. Astfel că, la 16 august, Georgia a fost nevoită să semneze, la Moscova, acordul de pace cu Rusia. În rezultatul războiului a pierdut atât Osetia de Sud, cât şi Abhazia, o altă regiune separatistă.

La 26 august 2008, preşedintele de atunci al Rusiei, Dmitri Medvedev anunța că, din motive „umanitare”, Rusia recunoaște independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei. Iar într-o conferință de presă susținută ulterior, acesta sublinia că recunoaşterea independenţei acestor regiuni de către Rusia este „irevocabilă”, iar o polemică pe acest subiect este o „fantezie”.

În timpul războiului ruso-georgian, care a durat în total cinci zile, armata georgiană a pierdut 171 de soldaţi, iar cea rusă – 64, alte câteva sute din ambele tabere fiind răniți.

Acum, în 2022, la 14 ani de la acel război, relațiile diplomatice dintre Georgia și Rusia sunt în continuare tensionate. Experții şi analiștii militari susțin că politica pro-occidentală a Georgiei este una dintre cauzele conflictului şi a relației tensionate dintre Rusia şi fosta republică sovietică.

Preşedintele rus Vladimir Putin a spus clar, în repetate rânduri, că Rusia nu va accepta niciun fel de influență străină în spaţiul fost sovietic. Dar, în ciuda conflictului, Georgia continuă să aibă ca obiectiv aderarea la NATO. Anterior, Dmitri Medvedev, fostul prim-ministru al Rusiei, declara că aderarea Georgiei la NATO ar putea declanșa „un conflict teribil” cu consecințe catastrofale. Ulterior însă, secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a reiterat intenția Alianței Nord-Atlantice de a primi Georgia în rândurile sale. Cu toate acestea, el nu a spus când aceasta s-ar putea întâmpla. La summitul NATO de la București din 2008, statele membre au promis că Ucraina şi Georgia se vor alătura „în viitor alianței”.

Între timp, Rusia şi-a implantat baze militare în cele două regiuni separatiste ale Georgiei. Tbilisi a denunțat mereu prezenţa trupelor ruse pe teritoriul georgian, numindu-le „forţe de ocupație”.

2014. Rusia atacă pentru prima dată Ucraina. Sunt vizate Crimeea, Donețk și Luhansk

La finalul anului 2013, Viktor Ianukovici, președintele Ucrainei, și prim-ministrul Ucrainei Nikolai Azarov refuză să semneze acordul de asociere cu UE. În țară încep proteste în masă, acțiuni denumite „Euromaidan”. În curând, cererile de asociere cu UE s-au transformat în cereri pentru demisia lui Ianukovici și declanșarea alegerilor anticipate. După anunțul lor, pe 21 februarie 2014, Viktor Ianukovici a fugit din Ucraina, iar susținătorii Euromaidanului au preluat controlul asupra Parlamentului, guvernului și administrației prezidențiale. La scurt timp, Ianukovici a fost demis de Parlament, fiind organizate alegeri anticipate.

Protestele din Kiev din 2013-2014

Între timp, în unele regiuni ale țării, cu majoritate sau cu minoritate semnificativă rusă, au apărut diverse tulburări, soldate cu declarații separatiste și, într-un final, cu anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea. În Ucraina, începutul ocupației se consideră perioada 20-22 februarie 2014, când Rusia a început acțiuni agresive deschise. La 23 februarie 2014, sistemul de control al districtului militar sudic al forțelor armate ruse a fost pus în alertă deplină, gruparea militară din Crimeea și Rusia a început o operațiune la scară largă pentru ocuparea Peninsulei. În 2015, președintele rus Vladimir Putin într-un interviu pentru filmul „Crimeea”. Drumul spre casă» a spus că, pe 23 februarie 2014, a fost comandată desfășurarea operațiunii militare în Crimeea.

Au avut loc lupte, după ce militarii forțelor armate ruse situate pe teritoriul peninsulei Crimeea, începând cu 24 februarie 2014, cu ajutorul tehnicii militare au blocat drumurile din orașul Sevastopol, iar în dimineața zilei de 27 februarie 2014, aproximativ 110 militari ruși înarmați, îmbrăcați în uniforme militare fără semne de identificare, au ocupat clădirea Consiliului Suprem și Consiliul Miniștrilor din Crimeea. Reprezentanții autorităților ruse și mass-media rusă au negat participarea personalului militar rus la acțiuni ilegale și au numit aceste structuri armate «forțe de apărare a Crimeii».

Rușii au anexat Crimeea în 2014

La 28 februarie 2014, militarii ruși nemarcați au blocat aeroporturile din Simferopol și Sevastopol. Începând cu 1 martie 2014, militarii ruși înarmați fără semne de identificare («oamenii verzi») au fost scoși în centrul Simferopolului. Autostrăzile către Ucraina continentală au fost blocate. În aceeași zi, Consiliul Federației Ruse a permis președintelui Vladimir Putin să folosească forțele armate ruse pe teritoriul Ucrainei. În același timp, Putin a spus că nu va anexa Crimeea, iar introducerea trupelor va fi o «misiune umanitară». Dar, operațiunea a continuat. Militarii fără semne de identificare încep să-i oblige pe militarii ucraineni să treacă pe partea Rusiei, iar în caz de refuz, navele și obiectele militare vor fi capturate cu ajutorul forțelor speciale, elicopterelor și ambarcațiunilor maritime.

Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1 a difuzat filmul documentar „Crimeea. Drumul spre casa”, în care este prezentat că Rusia era pregătită să apeleze la arme nucleare în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei.

Între timp, pe 16 martie 2014, în Crimeea ocupată de ruși se organizează un referendum cu privire la aderarea Crimeei la Federația Rusă, iar rezultatele, nerecunoscute niciodată de comunitatea internațională, arătau că 95% din participanții la scrutin ar fi votat în favoarea alipirii Crimeei la Rusia. Ulterior, Duma de Stat a confirmat anexarea Crimeei de către Rusia. Din 25 aprilie 2014, între Crimeea și Ucraina a fost instituită unilateral frontiera de stat a Rusiei.

Tot în aceeași perioadă au început proteste ale unor grupuri anti-guvernamentale separatiste susținute de Rusia în regiunile Donețk și Luhansk din Ucraina, în mod colectiv numite Donbas. Aceste demonstrații, care au urmat anexării Crimeei din februarie-martie 2014 de către Federația Rusă și care au făcut parte dintr-un grup mai larg de proteste simultane în sudul și estul Ucrainei, au escaladat într-un conflict armat între forțele separatiste ale republicilor autodeclarate Donețk și Luhansk (respectiv RPD și RPL) și guvernul ucrainean.

În timp ce protestele inițiale erau în mare parte o expresie a nemulțumirii față de noua guvernare ucraineană, Rusia a profitat de ele pentru a lansa o campanie politică și militară coordonată împotriva Ucrainei. Mișcarea separatistă din Donețk a fost condusă din aprilie până în august 2014 de cetățeni ruși și a fost susținută de voluntari și materiale din Rusia.Pe măsură ce conflictul a escaladat, în mai 2014, Rusia a folosit o „abordare hibridă”, desfășurând o combinație de tactici de dezinformare, luptători neregulați, trupe ruse regulate și sprijin militar convențional pentru a destabiliza regiunea Donbas, acțiuni care s-au menținut până în februarie 2022, când Rusia lui Putin a atacat, oficial, Ucraina.

2015. Intervenția militară rusească în Siria

Pe 15 martie 2011, sirienii au ieșit în stradă la Damasc, motivați de victoria unor proteste similare din Tunisia și Egipt, în urma cărora fuseseră înlăturați Ben Ali şi Hosni Mubarak. Încurajați de victoria tunisienilor și egiptenilor, sirienii au sperat că-l vor putea și ei înlătura de la putere pe Bashar al-Assad, președintele Siriei, care devenise, de câțiva ani, ținta unor proteste și acuzații de corupție.

Pe 30 septembrie 2015, Rusia a început o intervenție militară oficială în Războiul Civil Sirian, soldații ruși acordând sprijin militar regimului Bashar al-Assad. Rusia a intervenit în conflict ca urmare a unei cereri formale din partea guvernului sirian privind un ajutor militar împotriva „grupărilor rebele și jihadiste din Siria”. Deși în 2017 se anunța că Rusia va încheia faza activa a operațiunilor militare din Siria, acest fapt nu s-a produs nici în 2022.

Războiul din Siria încă nu s-a încheiat

O evaluare americană recentă indică faptul că Rusia, care operează în interiorul Siriei din 2015, a recrutat luptători de acolo, în speranța că expertiza lor în războiul urban poate ajuta forțele ruse să preia controlul asupra Kievului și să dea o lovitură devastatoare guvernului Ucrainei. Informațiile au fost făcute publice de patru oficiali americani. Nu este clar câți luptători au fost identificați, dar unii se află deja în Rusia, pregătindu-se să intre în conflict, au precizat aceștia, fiind citați de presa americană.

Revoluția siriană, devenită război cu implicare internațională, a făcut după 130 de luni circa 600 de mii de victime, dintre care 22.000 de copii. 2,1 milioane de civili au fost răniți și au rămas mutilați pe viață, iar 80 de mii de civili au murit torturați în închisorile regimului Assad.

Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului a constatat că 8671 de civili au murit în raidurile aeriene și din cauza rachetelor rusești, 5233 de victime erau bărbați bătrâni și tineri, 2098 erau copii cu vârsta sub optsprezece ani și 1321 – femei cu vârsta peste optsprezece ani. Conflictul din Siria încă nu are o finalitate.

2022. Putin atacă din nou Ucraina. De această dată, toată țara

În dimineața zilei de joi, 24 februarie, Vladimir Putin a ordonat atacarea Ucrainei, sub pretextul „demilitarizării” și „denazificării” țării, cerând Ucrainei să nu adere niciodată la NATO. Atacul asupra Ucrainei a fost prevestit cu mai multe luni înainte de oficiali europeni și americani, după ce aproape 200 de mii de soldați ruși au fost comasați de-a lungul graniței cu Ucraina.

Foto: Reuters

În prealabil, pe 22 februarie, Rusia a votat pentru recunoașterea independenței autoproclamatelor republici separatiste Donețk și Luhansk. Joi, 10 martie, sunt 15 zile de la începutul războiului din Ucraina. Datele preliminare arată mii de morți, în ambele tabere, inclusiv circa 500 de civili ucraineni.

Vedeți AICI cronologia războiului lui Putin cu Ucraina.

Vladimir Putin conduce Rusia de 22 de ani

Vladimir Putin (69 de ani) a devenit președinte interimar al Rusiei pe data de 31 decembrie 1999, după ce președintele Boris Elțîn își dăduse demisia.

A câștigat ulterior alegerile prezidențiale din anul 2000. În 2004, el a fost reales pentru un al doilea mandat, care a durat până în 7 mai 2008. Din cauza limitei prevăzute de Constituție, în 2008, Putin nu a mai putut candida pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv, dar l-a sprijinit pe Dmitri Medvedev în alegerile prezidențiale, cel care ocupase până atunci funcția de prim-ministru al Rusiei.

La rândul său, Medvedev l-a numit pe Putin prim-ministru al Rusiei, astfel încât actualul președinte rus a condus țara în continuare. Putin a ocupat această funcție în intervalul 8 mai 2008 – 4 martie 2012. În 2012 a devenit, pentru alți 6 ani, președinte al Federației Ruse, în urma modificării Constituției. La 18 martie 2018, Vladimir Putin a fost reales în funcția de președinte al Rusiei, tot pentru un mandat de 6 ani.