În umbra fierbinte a Pactului Molotov-Ribbentrop

Zonele de frontieră supuse epurărilor

În deportările sovietice de până la război, cu excepția „deportării chiaburilor”, se observă că aproape toate au avut loc în zonele de frontieră. Există o anumită logică geopolitică și geografică a acestor „epurări”. Acestea au început în 1930, cu „rasculăcirea” populației de la frontierele vestice ale URSS – în Ucraina și Belarus. Ulterior, abordarea „de clasă” a cedat celei „etnice”…

În 1936, frontiera de vest din nou a fost „curățită” de polonezi și nemți. În vara anului 1937, aceleași procese au avut loc la frontierele de sud, din Caucaz și Asia Centrală. Ultima, în toamna anului 1937, a fost „curățită” frontiera Orientului Îndepărtat a URSS. Deportarea coreenilor a fost mult mai semnificativă din punct de vedere geopolitic.

Început în 1935, în Carelia, cercul „curățirilor” succesive a fost închis în iulie 1939, cu deportarea „străinilor” din regiunea Murmansk, trecând ulterior prin perimetrul vestic al frontierelor modificate ale URSS.

În nord-vest

În vara anului 1940, umbra lui Molotov și a lui Ribbentrop a acoperit cel mai nordic și cel mai sudic sector ale frontierei europene a URSS.

Concentrarea în zona de vest a frontierei s-a păstrat, dar deportările au acoperit deja, în afară de partea centrală a perimetrului său de vest, și teritoriul fostei Polonii și al fostelor Țări Baltice, al Basarabiei și al Bucovinei de Nord.

Pe 14 iunie 1940, URSS a înaintat un ultimatum Lituaniei, iar pe 16 iunie al aceluiași an – Letoniei și Estoniei. Condițiile ultimatumurilor au fost acceptate de guvernele acestor țări pe 15, 16 și, respectiv, pe 17 iunie. În zilele de 17, 20 și 21 iunie 1940, acolo au fost create guverne pro sovietice, conduse de Justas Paleckis, Augusts Kirhenšteins și Johannes Vares. Reprezentanții sovietici pe lângă ei erau comisarii V. Dekanozov, A. Vușuincki și A. Jdanov.

În zilele de 27-28 iunie 1940, evenimente similare au avut loc în România. Acolo, nu a fost necesară schimbarea guvernului, anexată fiind doar o parte din teritoriul ei — Basarabia și Bucovina de Nord. La scurt timp, în ziua de 2 august, Basarabia împreună cu RASS Moldovenească (cu malul stâng al Nistrului) au fost alipite la RSS Moldovenească, conform scenariului Careliei.

În ce consta acest scenariu?

Finlanda și-a permis cea mai gravă abatere de la Pactul Molotov-Ribbentrop. Refuzând, spre deosebire de Țările Baltice, să semneze cu URSS „Pactul de ajutor reciproc”, ea nu s-a temut nici chiar de un război cu URSS!..

Acest război de iarnă, inutil și inegal, a început pe 30 noiembrie 1939 și a durat până pe 12 martie 1940, când a fost semnat Tratatul de Pace. Victoria URSS nu se prea deosebea de o înfrângere, dar, cu toate acestea, conform tratatului, la URSS trecea o parte din Istmul Carelia cu Vîborg și Golful Vîborg cu insulele sale, coasta de vest și de nord a lacului Ladoga, o serie de insule din Golful Finic, Peninsula Rybachy și Peninsula Sredny, teritoriul de la est de Markajarvi cu orașul Kuoloyarvi. Finlandezii au cedat aceste teritorii pustii, după ce au strămutat populația de aici în adâncul țării.

Pe 23 iunie 1940, Beria a emis un ordin de strămutare (5-10 iulie) din regiunea Murmansk a „cetățenilor de alte naționalități”, incluzând în aceste liste nu doar vecinii din Statele Baltice sau vecinii-scandinavi – finlandezii, suedezii și norvegienii, dar și chinezii, germanii, polonezii, grecii, coreenii etc.

Atitudinea față de coloniștii polonezi era mult mai dură, chiar ostilă: nimeni nu-i prevenea din timp, transportul era organizat de NKVD și nu de Direcția de deportare, unei familii fiindu-i permis să ia 500 de kg de lucruri personale, în comparație cu 1000 kg la evacuarea din regiunea Murmansk.

După intervenția narkomului, greutatea totală admisibilă a lucrurilor personale a fost ridicată la aceleași 1000 de kg, dar completarea unui vagon a crescut de la 25 la 30 de persoane..

În vest și sud-vest

Sovietizarea teritoriilor anexate a început imediat. Noul val, scurt, dar extrem de puternic al deportărilor a avut loc la sfârșit de mai 1941, exact cu o lună până la începerea războiului. Mai întâi au mers peste frontiera poloneză „necurățită” încă, unde reale neplăceri provocau nu polonezii, ci naționaliștii ucraineni din vestul  Ucrainei și Belarusului. Operațiunea împotriva organizațiilor naționaliștilor ucraineni s-a terminat pe 22 mai. Hotărârea prevedea arestarea și deportarea pe 20 de ani în regiunile îndepărtate ale URSS a membrilor familiilor „participanților la organizațiile naționaliste contrarevoluționare ucrainene și poloneze”.

În Țările Baltice și în Moldova a fost nevoie de mai mult timp pentru organizarea deportărilor. De fapt, pregătirile pentru operațiunea moldovenească au început până la 7 mai – ziua investirii inițiatorului său oficial, comisarul CC și CCP pentru RSS Moldovenească, S. A. Goglidze. El i-a cerut lui Stalin permisiunea de a evacua un grup mic, constituit doar din 5 mii de oameni din cadrul contingentului activ contrarevoluționar cu familiile lor (activiști ai partidelor burgheze, moșieri, polițiști și jandarmi, ofițeri din armata regală și românească, mari comercianți, proprietari de pământuri și primari).

La mijloc de mai 1941, Merculov și Beria, împreună cu Stalin, au aprobat proiectul hotărârii „Cu privire la activități de curățire a RSS Lituaniene de elemente antisovietice, criminale, social periculoase” (în faza de avizare, la RSS Lituaniană erau adăugate RSS Letonă și RSS Estonă). De această dată, trebuiau „curățiți” foști membri ai partidelor naționaliste și ai organizațiilor contrarevoluționare, polițiști, jandarmi, industriași, mari funcționari, ofițeri antrenați în activitate antisovietică și folosiți de către organele speciale străine pentru spionaj, criminali etc.

Ei trebuiau arestați înainte de a fi „adoptate deciziile Întrunirii speciale”, adică înainte de condamnarea lor ulterioară, și plasați în lagăre pentru prizonierii de război. De regulă, ei erau trimiși în lagăre pe un termen de 5-8 ani, fiindu-le confiscate bunurile. Deportarea forțată ulterioară avea loc pe 20 de ani în regiunile îndepărtate ale URSS. Acolo i-ar fi așteptat deja membrii familiilor, precum și membrii familiilor celor care au fost condamnați la pedeapsa capitală sau au fugit de justiție, ajungând în ilegalitate. Un contingent separat îl constituiau prostituatele înregistrate: ele erau trimise pe 5 ani în regiunile nordice ale Kazahstanului.

Această directivă a fost numită „Planul de acțiuni al NKVD privind etapele, dislocarea și angajarea în câmpul muncii a contingentelor speciale, expulzate din RSS Lituaniană, Letonă, Estoniană și Moldovenească”. Planul prevedea arestarea a circa 30885 de foști fabricanți, proprietari de pământuri, membri ai guvernelor burgheze din Țările Baltice și Moldova, precum și deportarea a 46557 de membri ai familiilor acestora. Ultimii trebuiau deportați: din Lituania — în RASS Komi, din Letonia — în Krasnoyarsk, din Estonia — în ținutul Altai și Kazahstanul de Sud, din Moldova (din această categorie au fost cei mai mulţi) — în Kazahstan (regiunile Aktobe, Qaragandy, Qostanay și Kyzylorda) și regiunea Novosibirsk.

Potrivit datelor istorice, până la începutul războiului din 1941, au fost deportați „contrarevoluționari și naționaliști”, i-au deportat din Ucraina de Vest (și, probabil, din Belarusul de Vest), în noaptea de 12 spre 13 iunie – din Moldova, regiunea Cernăuți și Ismail ale RSS Ucraina, pe 14 iunie – din Lituania, Letonia și Estonia, iar în noaptea de 19 spre 20 iunie(!) – din vestul Belarusului.

Din Moldova și regiunile Cernăuți și Ismail ale RSS Ucraineană au fost mutați în RSSA Kazahă, RSSA Komi, regiunile Krasnoyarsk, Omsk și Novosibirsk nu 5, ci 19 (conform altor date — 22 și chiar 30) de mii de persoane. Despre Moldova, există date mai detaliate. Acolo, în special, pentru arestare și deportare a fost planificată deportarea a 8-8,5 mii contrarevoluționari moldoveni activi: 5 mii au fost deportați în lagărul Kozelșcean și 3 mii – la Putivlski. Membrii familiilor lor au fost deportați, în principal, în Kazahstan și Siberia de Vest: în regiunea Kazahstanului de Sud, regiunile Aktobe, Qaragandy – 11 mii de oameni, în Novosibirsk se planificau 10 mii de oameni și în Kostanay, Kyzylorda și Omsk – alte 6 mii de persoane (ca rezervă pentru 6 mii a fost stabilită regiunea Kirov.).

Operațiunea a început la două și jumătate noaptea din 12 spre 13 iunie, pentru pregătiri au fost lăsate doar 2 ore. Au fost arestați și deportați mai puțini oameni decât s-a planificat (în special, la mijlocul lunii septembrie 1941, din cei 85.716 deportați în timpul acestei ultime operațiuni de dinainte de război doar 22.848 de persoane erau originare din Moldova). Apropo, geografia reală a locurilor lor de deportare a fost, de asemenea, diferită de cea planificată: în Kazahstan au fost înregistrate 9.954 de persoane, în regiunea Omsk și Novosibirsk. – 6.085 și 5.787 de persoane, plus regiunea Krasnoyarsk – 470 de persoane și RSSA Komi – 352 de persoane.

17,5 mii de oameni din Lituania au fost deportați în regiunea Novosibirsk, Kazahstan și în RSSA Komi, din Letonia (aproximativ 17 mii de persoane) — în Krasnoyarsk și Novosibirsk, în regiunea Qaragandy din Kazahstan, iar din Estonia (6 mii de persoane) — în Kirov și Novosibirsk.

Din vestul Ucrainei și al Belarusului au fost evacuate aproximativ 11 și, respectiv, 21 de mii de persoane.

Astfel, numărul total al deportaților din noile regiuni occidentale ale URSS a ajuns la aproximativ 380-390 de mii de persoane. Regiuni de deportare a devenit nordul european din Ural, Siberia de Vest și de Est, Kazahstanul și Uzbekistanul.

Războiul propriu-zis

Planurile sovietice de deportare nu se opreau aici. Războiul însă a împiedicat acestui plan să se realizeze în întregime. Acest plan a fost zădărnicit de nemți în zorii zilei de 22 iunie, când a început cel de-al Doilea Război Mondial. Unele trenuri cu deportați au fost bombardate de avioanele germane!..

E remarcabil faptul că începutul acestui război a coincis cu una dintre operațiunile de deportare a cetățenilor suspecți în îndepărtatele colțuri ale patriei sovietice.