Tancuri pe poduri

Conflictul transnistrean reprezintă cea mai gravă provocare la adresa integrității teritoriale a R. Moldova de la proclamarea independenței. Deși confruntările armate au durat oficial doar câteva luni, în primăvara și vara anului 1992, originile conflictului sunt mai vechi, iar numeroase documente internaționale, inclusiv hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO), au concluzionat că regimul separatist de la Tiraspol nu ar fi putut supraviețui fără sprijinul militar, politic și economic al Federației Ruse.

La 2 septembrie 1990, liderii locali din stânga Nistrului au proclamat unilateral așa-numita „Republică Moldovenească Nistreană” (RMN), în contextul destrămării Uniunii Sovietice și al tensiunilor generate de mișcarea de renaștere națională din RSS Moldovenească. Nici Chișinăul și nici comunitatea internațională nu au recunoscut vreodată această entitate.

După proclamarea independenței R. Moldova, la 27 august 1991, noul stat și-a reafirmat suveranitatea asupra întregului teritoriu, inclusiv asupra regiunii transnistrene, iar Declarația de Independență califică drept ilegală staționarea trupelor sovietice pe teritoriul țării.

La momentul proclamării independenței, pe teritoriul R. Moldova era dislocată Armata a 14-a sovietică, una dintre cele mai importante formațiuni militare ale fostei URSS.

La 1 aprilie 1992, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, a emis un decret prin care Armata a 14-a a trecut oficial sub jurisdicția Federației Ruse. Astfel, trupele care anterior aparținuseră Uniunii Sovietice au devenit forțe militare ruse aflate pe teritoriul R. Moldova. Acest aspect este consemnat inclusiv în hotărârea CtEDO în cauza Catan și alții c. Moldovei și Rusiei.

Conflictul armat de pe Nistru a escaladat la începutul lunii martie 1992, după luni de confruntări locale între autoritățile constituționale și formațiunile separatiste. Cele mai violente lupte au avut loc la Dubăsari și, ulterior, la Tighina (Bender), unde conflictul a căpătat amploarea unui război deschis. În această perioadă, Armata a 14-a nu a rămas neutră.

Potrivit constatărilor Curții Europene a Drepturilor Omului:

• separatiștii au obținut armament din depozitele Armatei a 14-a;
• militarii ruși au permis accesul la aceste depozite și, în numeroase cazuri, au facilitat înarmarea formațiunilor separatiste;
• ulterior, armata rusă a intervenit direct în confruntări.

Momentul decisiv al războiului a fost bătălia pentru Tighina din iunie 1992. CtEDO reține că, în momentul în care forțele constituționale moldovenești reușiseră să recâștige teren, Grupul Operațional al Armatei a 14-a a intervenit oficial de partea separatiștilor și a respins trupele moldovenești din oraș. Aceste constatări contrazic narațiunea promovată de autoritățile separatiste și de propaganda rusă potrivit căreia Armata a 14-a ar fi avut exclusiv un rol de „pacificator”.

La 21 iulie 1992, președinții Mircea Snegur și Boris Elțîn au semnat la Moscova Acordul privind principiile reglementării pașnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova. Documentul a prevăzut: încetarea ostilităților; crearea Zonei de Securitate; constituirea Comisiei Unificate de Control; instituirea unei misiuni de menținere a păcii alcătuită din contingente moldovenești, ruse și transnistrene.

Un punct de cotitură în evaluarea juridică a conflictului l-a constituit hotărârea CtEDO din cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, pronunțată în 2004.

Curtea a concluzionat că regimul de la Tiraspol a fost creat cu sprijinul Federației Ruse; Rusia a acordat sprijin militar, economic și politic decisiv; fără acest sprijin, administrația separatistă nu ar fi putut supraviețui; Federația Rusă exercita un control efectiv asupra regiunii transnistrene.

Aceleași concluzii au fost reiterate ulterior și în cauza Catan și alții c. Moldovei și Rusiei, privind școlile cu predare în limba română din regiune.

La mai bine de 30 de ani de la încetarea războiului de pe Nistru, pe teritoriul R. Moldova continuă să staționeze militari ruși. De-a lungul anilor, Federația Rusă și-a asumat în repetate rânduri, inclusiv prin acorduri bilaterale și angajamente internaționale, obligația de a-și retrage trupele și munițiile din regiunea transnistreană.

La 21 octombrie 1994, R. Moldova și Federația Rusă au semnat Acordul privind statutul juridic, modul și termenele retragerii formațiunilor militare ale Federației Ruse de pe teritoriul R. Moldova.

Documentul prevedea retragerea etapizată a trupelor ruse, sincronizată cu soluționarea unor aspecte tehnice privind evacuarea militarilor și a echipamentelor. Totuși, acordul nu a fost niciodată implementat integral, iar procesul de retragere a rămas practic blocat. Curtea Constituțională amintește acest acord în Hotărârea nr. 14 din 2 mai 2017, subliniind că obligația de retragere a fost asumată încă din 1994.

În iulie 1995, Armata a 14-a a fost reorganizată și redenumită Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR). Potrivit autorităților ruse, GOTR are două misiuni: paza depozitului de muniții de la Cobasna; sprijinirea contingentului rus din cadrul forțelor de menținere a păcii.

Chișinăul respinge această interpretare și susține că GOTR reprezintă o structură militară distinctă de forțele de pacificare instituite prin Acordul din 21 iulie 1992 și că staționarea sa nu are acordul statului gazdă.

În 1999, Rusia își asumă un nou termen de retragere. Astfel, în documentele Summitului OSCE de la Istanbul, din noiembrie 1999, Federația Rusă și-a asumat public obligația de a retrage trupele din R. Moldova; de a evacua munițiile și armamentul din Transnistria; de a finaliza întregul proces până la 31 decembrie 2002. Statele participante la OSCE au inclus acest angajament în documentele oficiale ale summitului.

În urma angajamentelor asumate la Istanbul, Rusia a început evacuarea unei părți din munițiile și tehnica militară din Transnistria, cu sprijinul OSCE. Au fost transportate în afara R. Moldova mii de tone de muniții și sute de vagoane cu echipament militar. Totuși, procesul a fost întrerupt înainte de finalizare, iar o cantitate importantă de muniții a rămas în depozitul de la Cobasna. Totuși, potrivit fostului șef al Misiunii OSCE în Moldova Claus Neukirch, aproximativ 20 de mii de tone au rămas acolo, iar o parte a munițiilor vechi ar putea fi prea periculoasă pentru transport și ar trebui distrusă pe loc. Astfel, Cobasna a devenit nu doar o problemă militară, ci și una politică. Pentru Chișinău, depozitul este un argument suplimentar pentru retragerea necondiționată a trupelor ruse. Pentru Moscova, existența acestuia a fost folosită ca justificare pentru menținerea prezenței militare în regiunea separatistă. La 31 decembrie 2002 a expirat termenul până la care Federația Rusă promisese că își va retrage complet trupele. Acest lucru nu s-a întâmplat. OSCE a continuat, în declarațiile și reuniunile ulterioare, să solicite respectarea angajamentelor asumate la Istanbul.

La 2 mai 2017, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 14 privind interpretarea articolului 11 din Constituție, referitor la neutralitatea permanentă. Instanța a stabilit că neutralitatea nu înseamnă acceptarea staționării unor trupe străine; că dislocarea forțelor militare ale unui alt stat fără consimțământul R. Moldova este neconstituțională; că autoritățile au obligația constituțională de a solicita retragerea acestora. Hotărârea reafirmă că obligația Rusiei de retragere derivă atât din acordurile bilaterale, cât și din angajamentele asumate în cadrul OSCE.

La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat rezoluția privind retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul R. Moldova. Rezoluția a fost adoptată cu 64 de voturi pentru, 15 împotrivă și 83 de abțineri. Documentul reafirmă sprijinul comunității internaționale pentru: suveranitatea R. Moldova; integritatea sa teritorială; respectarea angajamentelor asumate de Federația Rusă la OSCE. Solicitarea vizează GOTR și nu contingentul rus din cadrul mecanismului de menținere a păcii instituit prin acordul de încetare a focului din 1992.

Școlile cu predare în limba română: lupta pentru alfabetul latin în Transnistria

Un alt front al separatismului transnistrean a fost cel educațional. După destrămarea URSS, școlile cu predare în limba română și grafie latină din regiunea transnistreană au fost supuse constant presiunilor administrației separatiste.

Cazul a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în dosarul Catan și alții c. Moldova și Rusia. Reclamanții au fost copii, părinți și profesori din școlile cu predare în limba română, care au invocat încălcarea dreptului la educație. CtEDO a constatat că închiderea școlilor care predau în grafie latină și hărțuirea elevilor au reprezentat o încălcare a Convenției, responsabilitatea fiind stabilită în sarcina Federației Ruse.  Hotărârea Marii Camere a fost pronunțată la 19 octombrie 2012. Curtea a analizat trei cereri: Catan, Căldare și Cercavschi, reunite într-un singur dosar.

Pentru R. Moldova, aceste școli au devenit simbolul rezistenței instituționale într-un teritoriu necontrolat de autoritățile constituționale. Pentru elevi și profesori însă, disputa geopolitică s-a tradus prin ani de presiuni, sedii pierdute, intimidări și acces dificil la educație în limba maternă.

Grupul Ilașcu: dosarul care a demonstrat juridic rolul Rusiei în regiunea transnistreană

Cazul Grupului Ilașcu este considerat unul dintre cele mai importante dosare din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind R. Moldova. Grupul era format din Ilie Ilașcu, liderul organizației; Andrei Ivanțoc; Alexandru Leșco; Tudor Petrov-Popa. Toți patru erau susținători ai integrității teritoriale a R. Moldova și activau în regiunea transnistreană în perioada conflictului armat din 1992. La începutul lunii iunie 1992, membrii grupului au fost arestați de structurile separatiste de la Tiraspol. Ei au fost închiși în penitenciarele administrației separatiste și anchetați timp de peste un an înainte de pronunțarea sentinței. La 9 decembrie 1993, așa-numita „Curte Supremă a Republicii Moldovenești Nistrene” i-a condamnat pe cei patru în baza Codului penal al fostei RSS Moldovenești. Separatiștii au susținut că grupul ar fi organizat și executat atacuri armate și asasinate împotriva unor reprezentanți ai administrației de la Tiraspol în timpul conflictului din 1992. Apărarea și autoritățile R. Moldova au respins acuzațiile, susținând că procesul a fost unul politic, iar cei patru au fost persecutați pentru pozițiile lor pro-moldovenești și pentru opoziția față de regimul separatist. Instanța separatistă l-a condamnat pe:

• Ilie Ilașcu – la pedeapsa cu moartea prin împușcare;
• Andrei Ivanțoc – 15 ani de închisoare;
• Alexandru Leșco – 12 ani de închisoare;
• Tudor Petrov-Popa – 15 ani de închisoare.

Sentința era definitivă, fără posibilitatea unui recurs. Procesul s-a desfășurat cu ușile închise, iar inculpații au fost ținuți în cuști metalice pe durata ședințelor de judecată. Organizații internaționale pentru drepturile omului au criticat încă de atunci lipsa garanțiilor unui proces echitabil.

Ilie Ilașcu a fost eliberat la 5 mai 2001, înainte de pronunțarea hotărârii CtEDO. Ceilalți trei au rămas în detenție mai mulți ani: Alexandru Leșco – eliberat în iunie 2004; Andrei Ivanțoc – eliberat în iunie 2007; Tudor Petrov-Popa – eliberat în iunie 2007.

La 8 iulie 2004, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei.

Curtea a ajuns la câteva concluzii:

• administrația de la Tiraspol nu era un regim independent, ci unul susținut de Federația Rusă;
• Rusia exercita un control efectiv sau, cel puțin, o influență decisivă asupra regiunii transnistrene;
• fără sprijinul militar, economic și politic al Federației Ruse, regimul separatist nu ar fi putut supraviețui;
• așa-numitele instanțe de judecată ale regimului separatist nu puteau fi considerate tribunale instituite prin lege, astfel încât condamnările pronunțate împotriva reclamanților nu au îndeplinit exigențele unui proces echitabil.