Puciul din 19—21 august 1991. Consideraţiile unui militar de carieră

După două decenii de la declanşare, Puciul din 19-21 august 1991, pare a fi uitat. Explicaţia este simplă, lumea fiind împovărată de probleme cotidiene. Şirul evenimentelor din acea perioadă, care s-au soldat cu schimbări majore şi a anticipat independenţa R. Moldova, are suficiente lucruri necunoscute. Mai multe nelămuriri nu permit conturarea unui tablou veridic al situaţiei de atunci. Pe rând, din viaţă au plecat Boldin, Pavlov, Kriucikov, Varenikov, Ianaiev – cei care au promis să spună adevărul la timpul potrivit. Adevărul, însă, îl cunosc doar pietrele de pe morminte, deoarece actorii de frunte, rămaşi în viaţă, refuză să rupă tăcerea.

Eram maior în armata sovietică, atunci când am ajuns cu serviciul la Brest, Belarus. Timpurile nu erau deloc uşoare. „Perestroika” lui Gorbaciov şchiopăta, iar restructurarea în armată se limita la reduceri de efectiv. Zeci de mii de ofiţeri şi plutonieri erau disponibilizaţi, mulţi în vârstă, lipsiţi de loc de trai şi de dreptul la pensie. Alţii, mai „norocoşi”, aşteptau să ocupe funcţiile eliberate de ofiţerii care atinseseră vârsta de pensionare. Aveam un statut straniu. La revistele de front mă prezentam “prosto maior” (maior simplu). Acest lucru provoca zâmbetul şefilor care înţelegeau stupiditatea situaţiei.

Nu pot da uitării ziua de 19 august 1991. În acea dimineaţă, fiind cazat într-un mizerabil cămin ofiţeresc, m-am trezit mai devreme. Împreună cu doi ofiţeri urma să efectuăm un control la „Krasnîi Dvor”, o garnizoană din preajma oraşului, cu un regiment de tancuri şi două batalioane. De la radio am înţeles că o gaşcă de politicieni moscoviţi a creat un Comitet de stat pentru starea de urgenţă şi l-au demis, din motive de sănătate, pe Mihail Gorbaciov de la preşedinţia URSS. S-a auzit apelul puciştilor cu Valentin Pavlov, Vladimir Kriucikov – şeful KGB-ului, Boris Pugo – ministru de Interne, Dmitri Iazov – ministrul Apărării, Anatol Lukianov – preşedintele Sovietului Suprem şi Valeri Boldin – şeful aparatului lui Gorbaciov, care anunţau că preiau conducerea ţării, declară stare de urgenţă, autorităţile locale fiind subordonate comandanţilor militari. Este introdusă cenzura presei. Ştirile m-au lăsat fără emoţii. Abia de mă trezisem din somn… Şi-apoi, în anii restructurării, societatea avea experienţă legată de calamităţi, catastrofe sau vărsări de sânge.

La ora opt dimineaţa, am fost chemat urgent la Statul-major. Traversând oraşul, am observat, pe străzi, numeroase patrule înarmate. La unele intersecţii, trupele începuseră să “facă ordine”, să intervină în trafic, lucru care provoca indignarea trecătorilor. Generalul Pavel Graciov, pe atunci comandant al trupelor sovietice aeropurtate, a susţinut puciul. Astfel, apariţia militarilor cu berete albastre pe străzile Brestului era explicabilă.

Comportamentul armatei

Forţe ale trupelor aeropurtate au fost dislocate în apropierea oraşelor Leningrad, Tallin, Tbilisi, Riga. La sute de kilometri, Moscova era invadată de divizia 106 aeropurtată din Tula, care preluase controlul asupra obiectivelor strategice din capitala rusă. Militarii acestei unităţi, împreună cu comandourile KGB-ului şi cu trupele de Interne, erau în aşteptarea ordinului de asaltare a Casei Albe, în care se aflau susţinătorii liderului reformatorilor din Federaţia Rusă. Puciştii mizau pe susţinerea forţelor KGB (Alfa), de interne (Dzerjinski), Ministerului Apărării (Tamanskaia şi Kantemirovskaia). În total, în Moscova fuseseră dislocaţi 4000 de militari, dar şi 362 tancuri şi 427 maşini blindate.

S-a vărsat sânge

La Moscova, în noaptea de 20 spre 21 august, într-un tunel, au fost ucişi trei tineri: Dmitri Komari, Vladimir Usov şi Ilia Kricevski. Asupra blindatelor au fost aruncate pietre, iar o maşină plină cu muniţii a fost incendiată. Încercarea câtorva bărbaţi de a acoperi cu un cort optica unei blindate şi de a “orbi” echipajul s-a soldat cu o tragedie, doi protestatari fiind striviţi, altul fiind răpus de un glonte care, cică, îl ricoşase. Câţiva oameni au fost răniţi. Cum puteai crede minciunile liderilor puciului care afirmau că armata intrase în Moscova fără muniţii şi cartuşe?

Premise pentru implicarea armatei

În opinia mea, au existat premise reale pentru implicarea armatei în puci. O bună parte din corpul de ofiţeri era “coaptă”, militarii de carieră erau deranjaţi de disponibilizările în masă din armată, care erau interpretate de înalţi demnitari drept reforme. Era grea şi povara problemelor sociale: lipsa spaţiului locativ, salariile mizere. O bună parte din trupele sovietice dislocate în ţările Tratatului de la Varşovia au fost readuse în partea europeană a URSS. Starea morală a militarilor acestor unităţi, ajunşi într-o clipă în corturi, era deplorabilă. Aceste unităţi, în timp restrâns, puteau fi plasate în diferite “locuri fierbinţi”. În plus, armata nu era depolitizată şi nu scăpase de sub “tutela” partidului comunist…

Crâmpeie din arhive

Să fie nimicite imediat materialele ce ţin de puci – a fost indicaţia parvenită în unităţi după 23 august. Cu toate acestea, nu a fost arsă toată corespondenţa secretă, astfel încât, au ieşit la vedere aspecte interesante. Spre exemplu, în prima zi a puciului, Direcţia generală militaro-politică a Forţelor Armate ale URSS a adresat o directivă prin care cere instituirea unui regim special de lucru, cu un serviciu permanent, 24 din 24 de ore, în oficiu. “Zampoliţii” fuseseră rechemaţi din concedii. De altfel, atitudinea militarilor faţă de pucişti, activitatea partidelor în zona unităţilor militare, reacţia efectivului la acţiunile puciştilor, poziţia surselor locale de informare, consolidarea efectivului în baza menţinerii URSS, examinarea hotărârilor Comitetului de stat al situaţiilor excepţionale, interacţiunea cu “forţele sănătoase” ale organelor republicane şi locale, PCUS, KGB şi organele de drept care susţin Constituţia URSS şi defăimarea forţelor distructive în colectivele de muncă, erau o parte din sarcinile puse pe seama organelor militar-politice…

Încercări de a implica armata la Chişinău

Încercări de a implica armata în puci au fost şi în RSSM. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-a, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranităţii statelor din regiune, dar nu au avut izbândă în faţa mişcării naţionale din Chişinău. Dorinţa moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare, dar puciştii aveau o bază socială şi aici, o bună parte din ofiţerii aflaţi în Moldova fiind înrăiţi pe reformele democratice, iar posibilitatea unei invazii militare şi impunerea unui regim totalitar era iminentă. În stânga Nistrului şi de la Comrat s-au făcut auzite voci ce susţineau puciul. Apoi, ce-i drept, separatiştii le-au infirmat. Unele subunităţi de la Tiraspol şi Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, erau alertate cele două mari unităţi sovietice de la Cahul şi Bălţi.

Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru şi regimentul de paraşutişti de pe actuala stradă Vasile Lupu erau în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august, în acest regiment, condus de fratele generalului Aleksandr Lebed, soseşte colonelul Bespalov, locţiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad, aflate la hotar cu RSSM. Generalul Vladlen Kolesov, locţiitorul comandantului trupelor direcţiei de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziţia faimosului Comitet ca şef al garnizoanei Chişinău, a încercat să organizeze patrularea oraşului de către militari şi neadmiterea adunărilor publice. A fost introdus “comendantskii ceas”, însă a primit riposta cuvenită de la autorităţile moldoveneşti. Internele şi cetăţenii luaseră sub pază obiectele militare sovietice şi intrările în oraş, iar pe 20 august, în PMAN, a avut loc un miting în susţinerea democraţiei. La acest miting s-a vorbit şi despre interzicerea activităţii Partidului Comunist şi confiscarea averii acestuia.

După mulţi ani. Unele concluzii

1. Puciul a demonstrat că, într-un stat cu aspiraţii democratice şi pluraliste, o simbioză între forţele armate şi partidul de guvernământ este incompatibilă. Atunci au fost întreprinse acţiuni de lichidare a influenţei Partidului Comunist asupra Armatei.

2. Instaurarea unui control parlamentar asupra militarilor şi numirea civililor din rândul politicienilor în funcţii de răspundere în Armată, pentru a distanţa militarii de activitatea politică, a fost un proces complicat.

3. Naţionalismul – nu doar ca xenofobie, dar în formele sale patriotice şi democratice – devenise o forţă decisivă. În Rusia, Moldova, Ucraina, Armenia şi Ţările Baltice, comportamentul forţelor naţional-democratice care s-au opus complotului, au contribuit la prăbuşirea URSS şi la eşecul puciului.

4. Transparenţa politicilor de apărare faţă de legislativ şi opinia publică, consolidarea elementului civil în ministerele Apărării, noile doctrine şi concepte în materie de securitate şi apărare, modificarea profilului forţelor armate şi modului de gestionare în instituţiile militare spre o mai multă democratizare – devin imperative.

5. Structurile militare în ţările ex-sovietice, inclusiv în R. Moldova, se deosebesc de cele sovietice totalitare, care, pe timpuri, includeau chiar şi soţiile militarilor şi membrii familiilor acestora.

19.08.2013, Chişinău

Andrei COVRIG, colonel (rez),
preşedintele Asociaţiei George C. Marshal din Republica Moldova