„Mariupolul a devenit un oraș mort, fără suflet”. Povestea soției unui militar din Forțele Armate ale Ucrainei, care a trăit sub ocupație timp de trei ani

Deja al patrulea an, luna mai poartă amprenta tragediei din Mariupol. Pe 16 mai 2022, militarii ucraineni au început să iasă din uzina Azovstal, iar orașul a fost ocupat definitiv. A fost un triumf pentru Rusia, dar o durere pentru toți cei care au plecat și pentru majoritatea celor care au rămas. Corespondentul de la News of Donbass a stat de vorbă cu Maria Korotkov, care a trecut nu doar prin lupte și blocadă, ci și prin ocupație. Femeia a plecat din Mariupol anul trecut (2025). Acum Maria relatează cum s-a schimbat orașul, cine locuiește în prezent acolo, care sunt problemele legate de medicină.

„L-am cunoscut pe soțul meu lângă Teatrul dramatic”

„Mariupolul este acum un oraș mort. Un oraș al fațadelor. Dacă e o casă arsă, atunci e arsă pe dinăuntru. Au reparat doar fațadele și au instalat ferestrele. Totul e doar de formă. Sufletul orașului Mariupol a fost ucis. L-au «eliberat» de tot. De oameni, de viață, de apartamente, de familii”, spune cu amărăciune Maria Korotkov, locuitoare din Mariupol.

Femeia a părăsit orașul împreună cu copiii săi în vara anului 2025, probabil, pentru totdeauna. Au trăit mai mult de trei ani sub ocupație. În timp ce familia se afla în spatele „cortinei de fier” a orașului capturat, soțul Mariei, Maxim, militar în Brigada 36 a Forțelor Armate ale Ucrainei, a fost ținut captiv într-un penitenciar de maximă securitate din Suhodilsk, regiunea Luhansk. În timpul luptelor pentru Mariupol, bărbatul se afla la Combinatul metalurgic „Ilici”, unde a fost rănit. A fost luat prizonier în primăvara anului 2022 și a revenit în primăvara anului 2025.

„Au depus listele, dar FSB l-a radiat. Când a avut loc schimbul de 1000 la 1000, el era printre ultimii 300. Au greșit undeva cu numărul și trebuiau să facă ceva”, spune Maria, convinsă că rușii nu aveau de gând să-l elibereze pe soțul ei.

Discuția cu Maria a avut loc în Kievul înflorit, relativ liniștit într-o zi de aprilie. Primăvara, de regulă, dă speranța că ne așteaptă ceva bun, dar primăvara de acum patru ani a fost cu totul diferită – înnegrită de fumul incendiilor din blocurile distruse de bombardamente, care au devenit morminte pentru sute de locuitori din Mariupol.

„M-am născut în Mariupol. În Mariupol ne-am petrecut viața. L-am întâlnit și pe soțul meu tot în Mariupol, lângă Teatrul dramatic – acolo aveam un loc preferat pentru plimbări, unul mai în centru. Ne-am căsătorit. Au venit copiii pe lume”, povestește Maria cronologia vieții sale, din care se înțelege că și cele mai frumoase amintiri din Mariupol, precum întâlnirea cu iubitul lângă Teatrul dramatic distrus de ruși, sunt acum pătate de sânge.

În 2006, soțul Mariei, Maxim, a devenit militar în trupele de grăniceri. Încă din 2014, Mariupolul era atacat în permanență. Familia Korotkov știa ce înseamnă războiul, dar nimeni nu era pregătit pentru ceea ce a început pe 24 februarie 2022.

„Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Pe 24 februarie, m-am trezit din cauza unor mesaje într-un grup legat de copii. La început, nu am înțeles nimic. În partea noastră de oraș, în zona din jurul AS-2, era liniște”, își amintește Maria.

În aceeași zi, Maria și-a trimis copiii, încă școlari, la rudele sale din regiunea Zaporijjea. Ținea legătura cu soțul ei doar ocazional prin SM, el fiind deja pe front. Maria a rămas singură într-un oraș de care se apropia furtuna unui război major. Pe 3 martie, au dispărut curentul electric, gazul, apa și rețeaua telefonică.

„Cel mai îngrozitor lucru este să nu știi ce se întâmplă cu cei dragi. Nu știi unde este soțul tău, cum stau lucrurile cu copiii. Dacă ai făcut bine că i-ai trimis acolo. Dacă li s-ar fi întâmplat ceva, probabil, nu mi-aș fi iertat niciodată”, spune Maria cu durere.

Pe 3 martie, zona în care se afla Maria a fost lovită de rachete „Grad”. AS-2 este zona de vest a orașului Mariupol, în direcția Berdiansk, unde armata rusă intrase deja la acel moment. Raza de acțiune a rachetelor „Grad” este de până la 40 de kilometri și asta arată cât de aproape se aflau rușii de periferia orașului Mariupol. Situația umanitară se înrăutățea, așa că, la 10 zile de la începerea războiului pe scară largă, poliția a deschis supermarketurile locale, pentru ca oamenii să se poată aproviziona cu alimente. Maria a luat pâine, ceva ce se păstrează o perioadă mai îndelungată. Spune că toți înțelegeau deja că luptele vor dura mult timp.

„Într-o zi vorbeam cu vecinii mei și am spus: «Cel mai rău lucru de care mă tem sunt atacurile aeriene». Și, literalmente, a doua zi dimineață, au început atacurile aeriene. Acolo distrugerile sunt cu totul altfel. Peisajul orașului se schimbă sub ochii tăi”, își amintește Maria Korotkova.

O bombă rusească a distrus complet cinci etaje ale unei clădiri înalte din apropierea casei Mariei. O clădire cu nouă etaje din apropiere s-a prăbușit, începând cu acoperișul și până la subsol. Oamenii rămași înăuntru au fost pur și simplu îngropați sub dărâmături.

Tavanul găurit al unei clădiri de lângă cartierul Nevskîi

În scurt timp, zona în care locuia Maria a fost ocupată. Așa-numita operațiune de curățare a avut loc pe 16 martie. Aproximativ jumătate din oraș era deja sub controlul Rusiei. În aceeași zi, pe 16 martie, armata F. Ruse a aruncat bombe asupra Teatrului dramatic, lângă care Maria și Maxim se cunoscuseră cu mulți ani în urmă.

„Mai întâi, au intrat cei din Republica Populară Donețk. Vă spun sincer: arătau destul de rău, se vedea că au îmbrăcat ce au găsit, au dezbrăcat, probabil, pe cineva și s-au îmbrăcat cu hainele acelea. Când a intrat armata rusă, da, s-a văzut deja diferența”, relatează Maria.

În scara blocului în care locuia familia Korotkov, au rămas intacte doar două apartamente. Dintre acestea, doar unul a rămas locuibil – al lor. În ajunul iernii, rușii au decis să renoveze clădirea. Au demontat plăcile și acoperișul, dar antreprenorul a primit banii pentru reparații și a dispărut. Ceea ce a rămas a fost distrus de ploaie și zăpadă. Firele electrice au ars. Din cauza fluctuațiilor de temperatură, tapetul din apartamentul Mariei s-a dezlipit. Cu toate acestea, vizavi de ei, imediat după ocupație, a început construcția cartierului Nevskîi, în mare parte – pe credit ipotecar, nu pentru cei rămași fără adăpost.

„Luptele intense erau încă în desfășurare, dar ei deja se pregăteau să construiască Nevskîi. Deci, de fapt, totul fusese deja pregătit. Locuințe sociale sunt în Nevskîi, Izumrudnîi și în casele lui Taruta din zona Azovstal. Acele cutii nu știu cât timp au stat acolo. Le-au terminat și le distribuie oamenilor. Desigur, dacă stau acolo 15 ani, se vor prăbuși”, spune Maria.

Anume cartierul Nevskîi i-a fost demonstrat festiv lui Putin în timpul primei și, deocamdată, singurei sale vizite la Mariupol. Însă, șefului de la Kremlin nu i s-a spus ceea ce era cel mai important – faptul că Nevskîi a început să se prăbușească practic imediat după finalizare. Rușii au economisit la materiale și au făcut totul în grabă.

Nu ajung medici. Oamenii mor

După cucerirea orașului Mariupol, Maria a început să-și caute un loc de muncă. Femeia nu știa unde se afla soțul ei și dacă mai era în viață. Spre sfârșitul primăverii anului 2022, practic nimic nu mai funcționa în oraș. Nici măcar magazinele. Infrastructura se afla într-o stare de colaps total.

„M-am dus la spitalul din cartierul 17 – singurul care funcționa. Am ajuns acolo și am spus: «Am nevoie de o slujbă. Nu am studii medicale, dar mă angajez oriunde, cu orice calificare». Mi-au spus: «Urcați la etajul șase, acolo au nevoie de infirmiere la neurologie». Am lucrat acolo până în 2024. La început, ca infirmieră, apoi – ca asistentă de secție”, își amintește Maria.

Spitalele, policlinicile și maternitățile din Mariupol au fost, de nenumărate ori, ținte ale armatei ruse. Una dintre secțiile spitalului regional de terapie intensivă, unde lucra Maria, a fost parțial avariată. Din acest motiv, după ocuparea orașului Mariupol, spitalul a fost închis pentru reparații. În plus, în clădirea de opt etaje nu funcționa niciun lift.

„Secția de neurologie a fost mutată la oftalmologie. Vă dați seama, secția de oftalmologie, iar noi aveam pacienți imobilizați. Neurologia înseamnă accidente vasculare cerebrale și toate celelalte. Era o adevărată casă de nebuni. Este insuportabil când noi suntem la etajul șase, cu pacienți imobilizați, iar doi infirmieri din tura de la secția de urgențe cară un pacient de la etajul șase pe targă. Până în vara anului 2025, lifturile stăteau acolo ca niște «monumente ale gloriei de odinioară»”, ironizează Maria.

În cei trei ani cât a rămas în Mariupol, în oraș era o lipsă acută de medici. Din acest motiv, la secția de neurologie erau aduse atât persoane cu afecțiuni psihice, cât și pacienți din suburbii, chiar și din partea ocupată a regiunii Zaporijjea, precum și militari. În primii doi ani, în Mariupol a funcționat doar acest spital.

„Secția de oncologie s-a deschis în 2024. Apoi, unele secții ale spitalului au fost mutate în alte locuri. Secția nr. 9 din Ceriomușki (cartier din Mariupol – n.red.) a început să funcționeze parțial. La început, la noi erau aduși și copii. Apoi, când totul a început să se schimbe, a devenit o problemă faptul că medicii noștri nu aveau licență pentru a trata copiii”, spune Maria.

Toți copiii erau trimiși la tratament în Donețk, deși, în unele cazuri, tratamentul de urgență avea un rol vital.

„Ne-au adus o fetiță. Dimineața se pregătea să meargă la școală, i s-a făcut rău și și a leșinat. I-au făcut o tomografie computerizată și s-a văzut că era un accident vascular cerebral hemoragic. Era o hemoragie cerebrală, iar operația era absolut necesară. Însă, medicii noștri nu puteau s-o opereze, deoarece era un caz care ține de justiție. Ei puteau s-o ajute, dar, oficial, nu aveau dreptul să o facă. Au sunat la Donețk pentru a chema o echipă de reanimare. Au venit și au luat-o, cred, pe la 12:30. S-a aflat la urgență de la 7:30 dimineața. I-au scăzut puțin presiunea intracraniană și atât. A zăcut 11 zile la Donețk și a murit”, își amintește Maria.

Până în prezent, în Mariupol lipsesc și mulți specialiști pentru adulți. Iar pentru proceduri precum RMN-ul, oamenii se deplasează chiar până la Rostov. Acolo nu doar cozile sunt mai scurte, dar și costurile sunt mai mici.

„Oamenii așteaptă sosirea medicilor din Iakutia și Buriatia (este vorba despre programul F.Ruse «Zemski Doctor», n.red.) pentru a se opera. Asistentele medicale au completat, probabil, vreo 50 de caiete pentru a înscrie pe listă oamenii care doresc să fie operați gratuit”, spune Maria.

„Dacă vrei să trăiești, fă tot ce trebuie”

În primele luni după ocupație, în Mariupol se putea lucra practic în baza unui „cuvânt de onoare”, dar, treptat, Rusia a introdus tot mai multe reguli pentru a-i obliga pe oameni să-și facă pașapoarte rusești. Mai întâi, Maria a primit în baza documentelor ucrainene un card bancar al Republicii Populare Donețk. Apoi, i s-a eliberat un număr de cont de asigurare individual (SNILS), tot în baza pașaportului ucrainean.

„Se făcea totul centralizat. Prezentai xerocopii și primeai documentele. Nu era nevoie să stai la coadă de dimineață. Apoi, a început toată povestea cu pașapoartele. A trebuit să-l obțin separat. Totuși, m-am dus acolo și am depus cererea. Am amânat până în ultima clipă, dar dacă vrei să trăiești, faci tot ce trebuie. L-am primit după 10 zile. E simbolic faptul că am primit pașaportul chiar vizavi de Combinatul metalurgic Ilitci. Când treceam pe lângă el, simțeam cum totul se răstoarnă în interiorul meu”, spune Maria Korotkov.

Și fiica Mariei a fost nevoită să-și facă pașaport rusesc. Când luptele s-au intensificat în zona Zaporijjei, copiii Mariei s-au întors la Mariupol. Fiica s-a înscris la colegiu, iar fiul frecventa școală. Cel mai greu le-a fost să ascundă faptul că tatăl lor se afla în captivitate în Rusia.

„Cum să stea liniștiți la ora de istorie când li se spune că au fost «eliberați de naziști»? Înseamnă că tatăl lor e nazist? Se simțeau jigniți. Înainte, tatăl era un erou, iar acum… Ei comunicau cu prudență cu ceilalți copii. Abia după jumătate de an, când i-au cunoscut mai bine pe băieții de acolo, au început să vorbească despre tatăl lor. Până la urmă, nu știi ce fel de oameni stau în fața ta. Acum, îți zâmbesc în față, dar când se întorc cu spatele, nu se știe ce vorbesc”, argumentează Maria.

Aceste concluzii sunt perfect întemeiate. După cucerirea orașului Mariupol, Rusia a început imediat să implice copiii în diverse așa-numite organizații patriotice, cum ar fi „Mișcarea celor dintâi” și „Iunarmia” (armata tânără, n. red.), unde denunțurile sunt încurajate în mod special. Participanții se bucură de privilegii semnificative, de exemplu, primesc burse mai mari. Fiica Mariei nu a beneficiat de o astfel de bursă, deoarece nu a devenit membră a acestor mișcări.

„Asta deși, potrivit rezultatelor școlare, era a treia în clasă. A fost o elevă excelentă, dar, după cum ni s-a spus, nu foarte activă. În acel moment, ea era deja conștientă că are propriile principii. Erau vreo trei-patru persoane care își aminteau cu adevărat cine sunt, unde se află și de ce sunt acolo. Fie rămâneau în Mariupol din disperare, fie pur și simplu pentru că nu le dădeau voie să plece”, își amintește Maria.

Mariupol – un oraș populat în mod artificial

În cei trei ani pe care familia i-a petrecut sub ocupație, Mariupol s-a schimbat foarte mult. Nu este vorba nici măcar de aspectul exterior al orașului, ci de atmosfera din el, de sentimentul de libertate care acum nu mai există acolo.

„Te simți ca un străin. Te plimbi pe străzile care par familiare, dar aspectul orașului se schimbă nu în ceea ce privește străzile, ci în ceea ce privește oamenii. Sunt mulți veniți din Caucaz, din Cecenia, din Daghestan, din Uzbekistan, precum și moscoviți. Acum, masa dominantă o constituie veniții, este un oraș populat artificial. Este neplăcut că orașul în care te-ai născut, ai crescut, unde au crescut copiii tăi, ajunge să nu mai fie al tău și nu mai ești dorit acolo”, spune Maria cu amărăciune.

Potrivit femeii, atitudinea față de localnici se înrăutățește pe zi ce trece. Salariul mediu al unui locuitor din Mariupol este în cel mai bun caz între 30 000 și 50 000 de ruble, în timp ce al celor veniți este de două ori mai mare. Așa-numiților „turiști” li se plătește cazarea, în timp ce localnicii nu reușesc să obțină despăgubiri nici pentru apartamentele distruse.

„Un constructor local primește până la 2500 de ruble pe zi, iar unul venit din afară – 5000. Unde e dreptatea? Dar oamenii care au rămas acolo se obișnuiesc cu timpul și acceptă această politică. Unii discută în șoaptă despre asta, dar nu se exprimă deschis, pentru că înțeleg că ar putea duce la consecințe grave”, spune Maria Korotkov.

După venirea rușilor, Maria, mai bine de trei ani, a locuit împreună cu copiii săi în orașul lor natal, care, de fapt, devenise deja un oraș străin. În luna mai a anului trecut, Maxim s-a întors din captivitate în urma unui schimb de prizonieri, iar familia a decis să părăsească Mariupolul. Au apelat la serviciile unor transportatori, cărora le-au plătit câte 25 000 de ruble de persoană. Au plecat prin Belarus și pe coridorul umanitar „Domanovo – Mokranî”. În Mariupol, nimeni nu a aflat că soțul Mariei fusese prizonier în Rusia. Încă din primăvara anului 2022, ea arsese multe dintre documentele sale. Au rămas doar contractele, distincțiile și uniforma, deși fără epoleți. Maria spune că nu a avut puterea să le distrugă. Dar la plecare nu poți ascunde astfel de informații de angajații FSB. Pentru a nu stârni întrebări inutile, Maria a trebuit să vorbească despre soțul ei cât mai rece posibil. Ea a spus că pleacă temporar în Ucraina, dar că va reveni la Mariupol. Deși înțelegea că, probabil, va fi pentru totdeauna.

În Mariupol, familia Korotkov mai are câteva rude, dar apartamentul lor a fost deja sigilat ca fiind „abandonat”, așa că nu au unde să se întoarcă. Acum se află la Kiev. Își construiesc o nouă viață. Fiica lor s-a înscris la universitate, iar fiul încă frecventează școala. Maria spune că cel mai important este că sunt toți împreună:

„Aici ne simțim în largul nostru. Aici suntem noi înșine. Nu trebuie să ne temem să spunem sau să criticăm ceva”.

Redactare și adaptare: Olga Bulat