Principală  —  IMPORTANTE   —   Maria Coman, din Colibași: „Pământul…

Maria Coman, din Colibași: „Pământul nu lasă pe nimeni să moară de foame”

Demult nu am mai auzit pe cineva vorbind cu atâta sinceritate despre muncă. Nu am auzit nici deputați, nici miniștri, nici politicieni vorbind cu pasiune despre munca pe care o fac. Maria Coman, din satul Colibași, raionul Cahul, este cea mai vârstnică vânzătoare din hala de legume de la Piața Centrală din Chișinău. La ai săi aproape 80 de ani, ea face naveta Colibași-Chișinău, aducând legume și verdețuri proaspete pentru chișinăuieni. „Vin cu autobuzul. De la Colibași până aici costă scump, la fel și înapoi. O tarabă în piață e vreo 40 de lei pe zi”, spune Maria Coman, calculându-și eforturile de a ajunge la Chișinău, unde își comercializează produsele crescute la ea acasă.

De obicei, taraba la care Maria Coman își deservește cumpărătorii e marea atracție a celor care trec pe la piață, în special a turiștilor străini. „Chiar dăunăzi, un grup de italieni a trecut pe aici și m-au rugat să fac poze cu ei. De altfel, îi tratez cu grijă pe oricine ajunge aici, fie că sunt săraci sau bogați, tineri sau bătrâni, darnici sau zgârciți”, spune Maria Coman. La sfârșitul unei zile de muncă, am stat de vorbă cu ea, încercând să înțeleg cum rezistă, la ai săi 80 de ani, să muncească în grădină, dar și să facă naveta de la Colibași până Piața Centrală din Chișinău.


Vară, cald, foarte cald… De ce sunteți mereu îmbrăcată în negru?
— De la vârsta de 35 de ani am rămas singură cu trei copii, după ce, în urma unei suferințe grele, a decedat bărbatul meu. Ani la rând am căutat de el, după care l-am înmormântat, l-am dus la locul lui… Acum 5 ani, am pierdut un fecior… S-a stins de cancer. De atunci nu am mai schimbat veșmintele negre…
 

Și cum munciți? Anii nu sunt o povară prea grea?
— Muncim împreună cu toții. Eu, mamă fiind, i-am învățat întotdeauna pe copiii mei să muncească. Azi sunt la locul lor și își fac bine lucrul, la fel ca și mine. Le-am arătat cum se sădesc pomii, cum se plantează via, cum se șuntează copacii, viile. Întotdeauna am fost o femeie muncitoare, am trăit mai mult în câmp decât acasă. Am muncit pe lanuri întregi de păpușoi, de răsărită. Toate muncile le făceam manual, în schimb, însă, primeam tare puțin, de asta și pensiile sunt mici acum… Țin minte, într-un timp, când se construia Spitalul de la Vulcănești, am muncit și acolo, la construcție. Era greu pentru o femeie, dar zideam de rând cu bărbații. Toată viața, unde era de lucru, acolo munceam… Nu s-a văzut să umblu brambura pe drumuri. Mi-am susținut copiii, i-am învățat, s-au căsătorit… Am fost foarte descurcăreață. Munca pe care am făcut-o și viața pe care am trăit-o au fost întotdeauna cinstite.

Și cum e viața la Colibași azi?
— Dacă muncim – mâncăm, nu stăm cu mâna întinsă, dacă nu muncim… Dacă ești sănătos, dacă ești cuminte – te descurci. Eu, bătrână fiind, mă descurc, dar cei mai tineri… Am crescut mărar, pătrunjel, castraveți, ridiche, leuștean. Așa ne întreținem, ce să facem. Asta e viața mea – munca. Pământul nu lasă pe nimeni să moară de foame. Doar celor care beau nu le ajunge.

Publicitate
Publicitate

Ce ați memorat cel mai mult în această viață?
— Munca în câmp.

Și dacă ar fi să luați viața de la capăt, ce ați face?
— Aș munci cât aș putea, în continuare. Cât aș avea sănătate și putere, aș lucra. Când nu voi mai avea, nu voi mai munci. Și băieților mei le-am spus – vă ajut cât pot, când nu voi mai putea, veți avea și voi grijă de mine, cum am avut eu grijă de voi. Cam așa. Mulțumesc Domnului că mi-a dat puteri, că am depășit și niște probleme de sănătate, am trecut și printr-un infarct.
 

Cei care cumpără și vând, precupeții, nu încearcă să ia angro produsele de la dvs.?
— Nu, dar eu nici nu aș da să le vândă alții. Singură am muncit, am crescut roada, vând, îmi câștig copeica. Eu țin la munca mea.

Dar după ce s-a scumpit totul, cum vă descurcați?
— Așa, cu puținul mă descurc. Nu am avut ulei, am luat un litru de ulei, nu am avut zahăr, am luat un kg de zahăr, nu am avut sare, am luat un pachet de sare. Și la nepoței, tot așa: puțin, dar le iau la toți egal, că e biscuite, bomboane… Nu fac diferențe. Toți îs ai mei. Am trecut pe ei casa, tot pământul… Într-un timp, copiii vroiau să vândă pământul, dar nu i-am lăsat. Le-am zis să-l lucreze, că de la pământ ne hrănim.

Dar ce mâncați, în condițiile în care mulți spun că nu le ajunge de mâncare?
— Eu cred că nu le ajunge celor care fumează și beau. Eu așa am înțeles, după ce am trăit o viață de om. Nu a fost ușor, că am fost singura întreținătoare, soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească, fiind bolnav ani la rând. Cine știe cum vom ajunge noi pe timpurile astea grele? Vedeți că nu-i pace în lume, nu-i înțelegere în țară. Cine face lucrurile astea? Bogătașii. Eu, săracă așa cum sunt, dar nu mă ocup de prostii, îmi caut de viața mea. Eu rău nu vreau să fac, eu sunt cu Dumnezeu, și dimineața, când mă scol din pat, îs cu Dumnezeu, și El mă ajută, mă întărește și sunt foarte bucuroasă și îi mulțumesc Domnului pentru că este.

La ce oră vă treziți dimineața?
— Pe la 4… Și pe la 21.00 mă culc…

Când vă odihniți de la munci, ce faceți?
—Ce pot să fac? Îmi iubesc nepoțeii. Îi iubesc cu toată puterea.

Și ei?
— Cred că mă iubesc, cum să nu mă iubească… Nepoții îmi zic, ne-ai crescut pe noi și o să ne crești și copiii noștri. Eu le spun că dacă voi ajunge, îi voi crește cu dragoste.

Și pensia, pentru câte zile vă ajunge?
— Ei, îmi ajunge (râde)…

Și dacă nu ați munci, v-ar ajunge pensia?
— Cum să vă spun? Încercăm să ne descurcăm. Cheltuim cu socoteală. Dacă nu te iei cu băutura, îți ajunge.

În sat lumea bea?
— Ei, dar cine umblă acum prin sat să-i vadă? Când era colhoz, totul era la vedere. Acum fiecare-i de capul lui. Dar lumea-i diferită și la sat, ca și la oraș.
 

Ați vorbit de război. Vă este frică?
— Este frică, dar cum să nu nu îți fie frică? Eu nu privesc televizorul, că am nevoie de liniște, mai ales de când s-a stins feciorul meu. Dar în sat lumea e înspăimântată. Avem nevoie de pace și liniște, și în țară, și în sat. Eu am apucat războiul. Nu e bine ce se întâmplă.

Când vă gândiți că viața se termină, ce ați vrea să mai reușiți?
— Da, știu că am să mă duc la Domnul, dar acolo voi avea multă liniște și nu voi mai munci atâta, nu voi mai gândi la câte mai am de făcut, ca să trăiesc.
 

Mulțumim că ați stat de vorbă cu noi.

Pentru conformitate, Aneta Grosu

Publicitate
Publicitate