„Cel mai înalt zbor e atunci când ai aripi mici”. Colecție de scrisori semnate de Tatiana Țîbuleac, Lică Sainciuc și alții, pentru copiii care au fost odată

1 iunie e ziua tuturor copiilor, chiar și a celor care demult au crescut pe dinafară. În acest an, i-am rugat pe ilustratorul Lică Sainciuc, pe scriitoarea Tatiana Țîbuleac, pe actorul Boris Cremene, pe avocata Tania Chebac și pe profesoara și agricultoarea Irina Pomuș-Mura să-și scrie câte o scrisoare de la înălțimea vârstei de acum celor care au fost ei în copilărie. Acestea sunt răvașele lor.

„Grăbeam timpul cum puteam, încercând să nu mai fiu o fetiță”

„O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o așteptând să cresc mare. Lumea părinților mi se arăta magică – fără obligații, cu lucruri scumpe care puteau fi atinse, cu ore de somn târzii, televizor și înghețată cât încape. Adulții erau supra-oameni. Încă nu aveau oboseala și cumințenia bunicilor, dar scăpaseră de profesori și puteau face tot ce voiau. Adulții conduceau mașini, strigau și nu se îmbolnăveau de la apă rece. Adulții nu urmau reguli – ei erau regula. Grăbeam timpul cum puteam, încercând să nu mai fiu o fetiță. Purtam pe ascuns hainele mamei, evitam copiii și jocurile din curte, citeam cărți serioase, fiind convinsă că poveștile sunt pentru cei mici. Aveam o listă cu lucrurile pe care le voi face atunci când voi înceta să fiu copil. Încă o mai am, e bifată doar pe jumătate.   

Adevărul este că nu-mi amintesc când am crescut mare. Nu s-a întâmplat la o dată anume, așa cum m-am așteptat. Nu s-a întâmplat la 18 ani, când am absolvit școala. Nici mai târziu, când am absolvit Universitatea. Nici și mai târziu când am plecat pentru prima dată la mare cu un băiat. 

Anii treceau, dar acel sentiment de libertate totală întârzia să apară. Puteam face orice, însă făceam tot mai puține. Mă culcam târziu din cauza serviciului sau a altor griji, visând să mă pot culca devreme ca la opt ani. Câștigam suficienți bani, ca să cumpăr lucruri  sofisticate, dar cheltuiam prea mult pentru facturi. În sfârșit, puteam să-mi cumpăr o cutie întreagă cu înghețată, dar nici măcar asta nu-mi doream. 

Apoi au apărut Alexandru și Sofia și lucrurile s-au lămurit repede. Acum știu că sunt mare, văd asta în ochii lor. Și ei mă privesc așa cum o priveam eu pe mama  – ca pe un supra-om. Și ei vor să amăgească timpul și să scape de reguli. Știu că orice le-aș spune acum, nu-i va convinge că cel mai înalt zbor e atunci când ai aripi mici”.    

  Tatiana Țîbuleac

„Aş vrea să adun Seninătatea la loc, dar de unde!”

„PREAMBUL

După cum mi se pare, te apuci să-ţi scrii scrisorele din două motive: sau pentru că vrei să-ţi dai sfat ţie însuţi sau pentru că vrei să-ţi ceri sfat. Ca şi cum ar fi două poziţii de huţa-huţa cu sine însuşi – eu, cel de acum sus, şi celălalt, copilul, jos, şi invers:

1)  Astăzi, fiind Matur, mă aflu sus, pe culmea înţelegerii, Copilăria fiind un punct de pornire… şi am urcat–tot–urcat şi iată-mă pe vârf, de unde se vede totul…

2) Astăzi, fiind Matur, sunt rătăcit rău, jos la fund, şi aş vrea să înţeleg unde era greşeala, abaterea de la suişul cel drept şi adevărat…

Ar fi huţa-huţa asta bună şi distractivă dacă ar fi să cred într-o curgere a timpului din trecut în viitor pe lângă prezent, mereu ducând puhoiul evenimentelor. Adică să cred într-o realitate obiectivă cum s-a încercat să mi se inoculeze la şcoală.

Dar nu-mi pare convingătoare această învăţătură. Doar dacă te uiţi la toate celea dintr-o parte. Tu fiind aici, restul fiind acolo.

Însă când toate sunt aici şi acum, şi te contopeşti cu restul — universul începe să arate un pic altfel. Totul se face doar Acum şi Aici, şi e tare Real!

CONŢINUT

Dragă Licuşor, îţi scriu de aici ţie acolo.

Mi s-a spus prin sacre scripturi „să mă fac înapoi copil”, dar de bătrâneţe nu mai ţin minte cum e… Nu cred să fie vorba de muci şi pipi în pantaloni, nici de necunoaşterea tăbliţei înmulţirii…

Dar când mă mai relaxez, adică când le las toate baltă – parcă aş simţi despre ce e… ce s-ar cere prin aceste spuse, adicătelea:

Să mă întorc înapoi la o stare cu totul lipsită de bagajul cunoaşterii, acumulării, atunci când limpeziciunea vine printr-o Seninătate copilărească, pe care o am tot împrăştiat-o maturizându-mă. De această împrăştiere ţine capătul zilelor. Aş vrea să adun Seninătatea la loc – dar de unde! (Băieţeşte, aş numi încercarea „roată cu clichet”, iar feteşte – „mişcarea spicului”, cea care mă impresiona atunci în copilărie: pui spicul între palme, şi apoi mişti palmele du-te-vino, spicul însă se mişcă numai înainte). Simetria introdusă de raţiune „împrăştiat-adunat” ne joacă festa – de unde am mai luat-o şi pe asta?! Nu-s reversibile. N-are cum roata să se învârte în altă parte, n-are cum spicul să se mişte înapoi!

Să întorc înapoi starea de Milă, de Draguste. Starea de care civilizaţia mea mă forţează să scap, transformând-o în poftă/dorinţă/valenţă. Cum s-o întorc? Cum să mă întorc? Însăşi întrebarea e lineară – un mers sau încolo sau încoace, înainte–înapoi, niciun pic de largheţe… o cale ferată perfectă 😞. Poate să întreb altfel, cumva?

„…pe mine mie redă-mă”. 

Lică Sainciuc

„Libertatea și independența sunt cele mai valoroase lucruri pe care le poate avea o persoană”

„Eu încă mă aflu la etapa copilăriei. Oricum, am realizat câteva chestii importante la ai mei 28 anișori jumate:

• Dacă înghiți guma de mestecat, stomacul nu se încleie de spate din cauza asta, precum mă speria mama când aveam 5 ani;
• Mai bine de evitat apropierea de cal din spatele acestuia, dureroasă experiență; 
• Ce bine că părinții mă trimiteau la lecții suplimentare de engleză, trebuie să mai învăț vreo 2 limbi străine; 
• Libertatea și independența sunt cele mai valoroase  lucruri pe care le poate avea o persoană”.

Tania Chebac

„Dar viața are coridoarele ei de zbor…”

„Mă uit la tine cum stai în stație, tăpșind nervos praful uliței cu pantofii tăi noi de marcă iugoslavă, așteptând autobusul. I-ai încălțat la absolvire și acum îi duci la plimbare pe asfalt. Te duci. 

Fii binecuvântat și să-ţi întipăreşti aceste sfaturi în mintea ta. Le-am împrumutat de la Polonius: „Să nu dai grai gândirii,/Nici împliniri smintitelor dorinţi./Nu fi trufaş, dar nici nu te-njosi./ Prieteni încercaţi, de ţi-ai ales,/ De suflet, prinde-i cu verigi de-oţel,/ Dar palma să nu-ţi toci în cârdăşie,/ Cu-orice fârtat golaş de-abia ouat./ Fereşte-te de vrajbă, dar o dată/ Intrat în ea, te poartă-n aşa chip/ Încât duşmanului să-i pară rău./ Urechea ta ţi-o pleacă orişicui,/Dar să-ţi audă glasul doar aleşii./ Pe fiecare află-l ce gândeşte,/Dar nu-i destăinui ce cugeţi tu./ Te-mbracă-n scump veşmânt dacă-ţi dă mâna,/ Nu însă fistichiu: bogat, dar nu prea,/ C-adesea judeci omul după port./ În LUME cei mai mari în rang şi-avere,/ Se-arată-n asta iscusiţi şi darnici./ Nu da şi nu lua bani cu împrumut,/ Că pierzi şi banii şi prietenia,/ Căci împrumutul seacă buna stare./ Iar mai presus de-orice: nu te minţi/ Pe tine însuţi. Şi de-aci urmează,/ Ca noaptea după zi, că nimănui,/ Nu vei putea să-i fii de rea-credinţă”. 

Aș vrea să te opresc. Aș vrea să ies în calea ta și să-ți spun să stai acasă. Dar nu pot. Viața are coridoarele ei de zbor. Drum bun!” 

Boris Cremene

„Acum, nu mi-ar fi rușine să dăm ochii, nu te-am dezamăgit”

„Dragă Irinuța, se zice că oamenii au două momente cheie în viață: unul când se nasc și altul când înțeleg pentru ce. Ție, cea mică, vreau să-ți mulțumesc enorm pentru că ai reușit de la o vârstă fragedă de tot să înțelegi ce-ți place și ce vrei sa faci în viață. 

Fiind copilă, adorai să hoinărești pe dealurile din împrejurimile satului natal, știai locurile unde cresc fragi, mure și de atunci ai înțeles că fără plante și călătorii nu vei fi împlinită, că dragostea și grija pentru natură sunt esențiale…

Ai fost încăpățânată și ți-ai urmat calea. Și ce dacă părinții și apropiații nu erau tocmai multumiți, pentru că toată lumea mergea să facă dreptul sau economia iar tu, naivă, ai ales biologie și ecologie. 

Partea tristă a copilăriei tale – faptul că la fel ca mulți alți copii n-ai fost mereu alături de părinți, întrucât erau plecați peste hotare are și ceva bun. Te-a format și ai crescut mult mai puternică și independentă. 

Uite, fiind acum matură, cu doi copiii, nu mi-ar fi rușine să dăm ochii, nu te-am dezamăgit! Am realizat majoritatea viselor pe care le-ai avut de mică, da, am fost și pe tărâmurile lui „Fram, ursul polar”, am admirat aurora boreală! Și chiar dacă am cutreierat peste 15 țări, am revenit mereu şi am rămas cu reședința în satul natal. Mai sunt unele nefăcute, dar și timp mai este, promit că le fac pe toate”. 

Irina Pomuș-Mura