Omul care l-a doborat pe Lenin

1Chipul lui Gigi Gavrilescu nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, primăvara lui 1990. S-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur. Victimă a represiunilor de după revolta anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, Gigi Gavrilescu s-a răzbunat abia peste doi ani, la Revoluţie, pe cei care i-au furat libertatea. Mai târziu, la 3 martie 1990, a reuşit, în uralele mulţimii, să doboare cele mai falnice simboluri ale fostului regim: statuia lui Lenin din Piaţa Presei Libere şi statuia lui Petru Groza, din faţa Facultăţii de Medicină, scrie Adevarul.

Neîncrederea în noile structuri ale statului şi dezamăgirea provocată de clasa politică românească l-au omorât.  Gigi Gavrilescu a sfârşit cu ştreangul de gât, pe 22 februarie 1994, îmbrăcat în cele trei culori pe care le iubea mai mult: roşu, galben şi albastru.

Disidenţa care aduce moarte

La început, Gheorghe Gavrilescu a fost macaragiu. Aşa îl ştiau toţi – Gigi Macaragiul. A fost unul dintre nebunii aceia frumoşi care au luptat înverşunat împotriva comunismului. La 15 noiembrie 1987 a fost alături de muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, iar în decembrie 1989 s-a aflat în Piaţa Universităţii, printre cei care scandau aprins împotriva abuzurilor şi represiunii comuniste.

Gigi Gavrilescu a dărâmat, în strigătele de entuziasm ale mulţimii, statuia lui Lenin, din locul botezat, în zorii democraţiei, Piaţa Presei Libere. Sculptura din bronz a liderului sovietic era făcută de Boris Caragea în urma topirii statuii ecvestre a lui Carol I. În aceeaşi zi, macaraua a ajuns şi la Facultatea de Medicină „Carol Davila”, unde a luminat locul umbrit de statuia fostului premier Petru Groza.
 
Gavrilescu a luptat în continuare pentru libertatea de care România avea nevoie. Dorea să obţină recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor.

I s-a alăturat lui Călin Nemeş, strigând zadarnic pentru dreptate. A fost unul dintre membrii neobosiţi ai Grupului Independent pentru Democraţie. După sinuciderea lui Nemeş, l-a onorat pe acesta, în Piaţa Universităţii, cu o cruce modestă de lemn, la fel de impunătoare însă precum personalitatea sa.

Loc de muncă, locuinţă şi altar

În ciuda eroismului său, era o uriaşă discrepanţă între situaţia materială a lui Gigi Gavrilescu de după 1990 şi curajul cu care a înfruntat comunismul. Locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini (MICN). Lucra, în aceeaşi încăpere, în spatele unui xerox, de pe urma căruia îşi câştiga pâinea.

În timpul zilei, cei patru pereţi umbreau modest locul său de muncă, iar noaptea îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane. Camera care-i era şi loc de muncă, şi locuinţă a devenit, în noaptea de 22 februarie 1994, sanctuarul său. Gheorghe Gavrilescu s-a spânzurat de tocul uşii, după ce a prins pe umeri drapelul României, acela cu gaură în mijloc, pe care-l purtase entuziast în cele mai eroice momente ale sale. De această dată însă, steagul nu mai flutura.

Ultimele cuvinte: „Jos comunismul!”

A lăsat în urmă un plic adresat lui Lucian Avramescu, directorul agenţiei de presă A.M. Press. „Mă duc alături de Călin Nemeş şi ceilalţi martiri ai neamului nostru, cu gândul că Alianţa Civică va lupta şi va continua idealurile noastre. Numai împreună vom reuşi. Jos comunismul!”, scrisese Gavrilescu, sperând ca manifestul său să ajungă mai departe, la cei responsabili cu împlinirea promisiunilor de la Revoluţie.

„Era un om singuratic, plin de entuziasm. Era paznic, macaragiu, îngrijitor şi administrator al sediului Alianţei Civice şi, cu toate acestea, îşi găsea timp să vină şi pe la sediul nostru. Ne ajuta ori de câte ori era nevoie. Era un fel de Gavroche al clădirii MICN, pentru că era înconjurat de oameni influenţi ai momentului, dar nimeni nu-l băga în seamă”, a povestit, pentru „Adevărul”, Lucian Avramescu.

Directorul de la A.M. Press îşi aminteşte cu respect de Gigi Macaragiul, pentru că „era printre puţinii care încă mai lupta cu vehemenţă pentru idealurile lui, deşi ele nu se împliniseră nici la aproape cinci ani după Revoluţie.

„Deziluzia l-a învins”

Fapta lui de a doborî statuia lui Lenin ajunsese pe pagina întâi a tuturor ziarelor, dar a fost repede abandonat de lumea pentru care se bătuse cu credinţă. Vitejia lui revoluţionară a fost uitată şi de cei alături de care a luptat în stradă. Era un om curat la suflet şi chiar credea, aşa cum am crezut mulţi, că înlăturarea regimului va genera o schimbare. Pe el, însă, deziluzia l-a învins”, apreciază Avramescu.


Gheorghe Gavrilescu a fost respectat şi aclamat de mulţimea în faţa căreia a lăsat gol soclul de pe care încă veghea Vladimir Ilici Lenin. Apauzele şi cuvintele de laudă câştigate atunci nu i-au oferit însă niciun suport. Consumat de realitatea sinistră în care îşi ducea existenţa, Gavrilescu s-a spânzurat. Martori au fost tricolorul în care era înfăşurat şi manifestul anticomunist pe care l-a lăsat în urmă.

Viaţa lui „Gigi de la Alianţă”

Ana Blandiana

„Nu-mi amintesc când şi unde l-am cunoscut pe Gheorghe Gavrilescu, dar ţin minte că, înainte de a şti cum îl cheamă, am ştiut că este muncitorul care a dărâmat din proprie iniţiativă, cu macaraua pe care lucra, statuia lui Petru Groza din Cotroceni”, spune poeta Ana Blandiana.

Implicată în acţiunile Alianţei Civice, aceasta a scris, alături de Gheorghe Gavrilescu, pagini importante ale istoriei postdecembriste. „Gigi căra şi distribuia la marile mitinguri pancartele cu însemnele Alianţei Civice şi bannerele pe care scria «Jos Comunismul»”.

Tot el avea grijă să le strângă la sfârşit, când mulţimile se risipeau, şi să le ducă  într-una dintre cele trei camere care reprezentau sediul organizaţiei şi în care, seara târziu, după ce se terminau şedinţele, rămânea singur şi se culca pe un birou, punându-şi la cap un teanc de ziare.

„Adevărul”: Cum l-aţi cunoscut pe Gheorghe Gavrilescu?

Ana Blandiana: Trebuie să fi fost pe la sfârşitul anului 1990, din moment ce, încă de la începuturile Alianţei Civice, silueta lui longilină şi figura emaciată de suferinţe au devenit un fel de siglă a organizaţiei capabile să scoată în stradă sute de mii de oameni, pentru a transforma în realitate revoluţia din mintea celor care muriseră pentru ea.

Cum era privit Gigi de către cei cu care lucra?

Nimeni nu-i mai ştia numele de familie, toată lumea îi spunea „Gigi de la Alianţă”. Era simpatizat de toţi şi prieten cu toţi, unul dintre personajele emblematice ale acelei imense clădiri de pe Calea Victoriei unde, până în 1977, fusese un minister, ca apoi, considerată prea şubrezită de cutremur, să fie evacuată. După Revoluţie, clădirea a fost populată, ca o „Arcă a lui Noe”, cu zeci de organizaţii ale societăţii civile în curs de apariţie.

Cum se simţea el, în prezenţa tuturor oamenilor influenţi de la minister?

Aici se amestecau, altruist şi boem, profesori universitari, medici celebri, actori cunoscuţi, tineri sufletişti, scriitori care scriau proteste, pictori care pictau pancarte, foşti deţinuţi politici, adolescenţi exaltaţi, lumpeni extravaganţi. În această lume colorată, pe kilometrii ei de coridoare şi prin sutele ei de încăperi, Gigi se simţea acasă, era oricând gata să dea o informaţie, să facă un serviciu, să repare ceva, să ducă un articol la o redacţie, să afişeze o proclamaţie, să distribuie un teanc de manifeste, să facă, pentru a câştiga şi a oferi câţiva lei Alianţei, copii la un xerox vechi pe care îl primisem în dar de la un ONG occidental. De-a lungul mai multor ani, cu greu şi-ar fi putut cineva imagina Alianţa fără „Gigi de la Alianţă” .

Totuşi, ziua în care disperarea l-a copleşit a lăsat „Alianţa” fără unul dintre stâlpii săi de rezistenţă…

Gigi facea parte din definiţia ei, era o parte cu care te obişnuiseşi şi pe care aproape n-o mai vedeai din peisaj. Până într-o bună dimineaţă, când peisajul s-a spart şi primii care au sosit la sediu i-au găsit trupul atârnând peste o mare pancartă pe care era pictată caracatiţa comunismului cu braţele ei pe care scria: corupţie, minciună, crimă, hoţie, dezbinare. Înainte de a se sinucide, Gigi Gavrilescu îşi aranjase simbolic fundalul morţii şi scrisese un bilet în care îşi exprima disperarea că toate acestea nu se vor sfârşi. Atunci am descoperit că nu ştiam despre el aproape nimic. Şi, mergând în urma sicriului, ne-am gândit la omul liber care ne-a stat alături şi pe care libertatea, al cărei simbol fusese, sfârşise prin a-l distruge.

www.adevarul.ro


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *