Ion Iovcev: „35 de ani nu e o zi, nu e o săptămână, nu e un an.” Istoria rezistenței școlilor cu predare în limba română din stânga Nistrului

Timp de 35 de ani, cele opt instituții de învățământ cu predare în limba română din regiunea transnistreană au funcționat în condițiile unor presiuni, intimidări și obstacole administrative greu de imaginat.

Pentru Ion Iovcev, primul director al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, această perioadă a însemnat o luptă continuă pentru păstrarea identității românești și pentru dreptul copiilor de a învăța în limba maternă.

„35 de ani nu e o zi, nu e o săptămână, nu e un an”, spune acesta, rememorând deceniile în care școala pe care a condus-o a fost supusă unor presiuni constante din partea regimului separatist de la Tiraspol, controlat de Moscova.

Școala – devastată în repetate rânduri

Prima mare lovitură a venit în octombrie 1994. „În noaptea de 24 spre 25 octombrie au intrat în școală. Lor le place data de 25 octombrie”, își amintește Ion Iovcev.

Au urmat alte intervenții. În 2001, instituția a fost supusă unei noi operațiuni, pe care fostul director o descrie drept una extrem de dură.

Cea mai gravă situație s-a produs însă în 2004, când liceul a fost ocupat, iar anul școlar nu a început la 1 septembrie, așa cum era prevăzut, ci abia la 17 februarie 2005. În timpul ocupării școlii, mobilierul și inventarul au fost distruse, iar cărțile au fost împrăștiate. Paznicul a fost reținut, iar accesul elevilor și profesorilor în instituție a fost blocat. „Am intrat și le-am spus: «Sunteți niște criminali.» Nici astăzi nu știu de unde am avut atât de mult curaj.”

Presiuni permanente și amenințări

Potrivit lui Ion Iovcev, în primii ani, reprezentanții administrației separatiste au încercat să-l convingă să renunțe la educația în limba română cu grafie latină. „Îmi spuneau că totul va fi bine, că voi avea un salariu mare, numai să fiu de partea lor.” Pentru că nu a acceptat, au început intimidările. Mai întâi au fost avertismentele, apoi amenințările directe și apelurile telefonice anonime. „Mi se spunea să nu uit unde mă aflu.”

În anii ’90, adjunctul său i-a transmis un mesaj primit prin telefon, în limba rusă, în care i se prorocea o moarte lentă și chinuitoare. Au existat și alte forme de intimidare: persoane care îl urmăreau, încercări de a pătrunde în locuința sa și convocări repetate la diferite structuri ale administrației transnistrene.

Riscuri, rețineri, accidente

„M-au luat odată într-o mașină și m-au ținut mai mult de două ore cu o grenadă cu inelul scos la piept. Ca prin minune am reușit să ies din mașină. Am ieșit, dar tensiunea arterială a scăzut, era 60 pe 40, foarte joasă…” Unul dintre cele mai dificile episoade s-a produs la 6 februarie 2014. Ion Iovcev, contabila și șoferul liceului au fost reținuți de către miliția transnistreană timp de opt ore. Era iarnă, iar temperaturile erau foarte scăzute. „Ne-au luat banii, ne-au luat mașina, ne-au luat ștampila.” 

Fostul director afirmă că a trecut și prin două accidente rutiere pe care le consideră suspecte sau chiar organizate. În primul accident a suferit fracturi la cinci coaste și un traumatism cranio-cerebral, iar în 2021, cu doar câteva zile înainte de schimbarea Guvernului condus de Ion Chicu, a fost implicat într-un alt accident grav. „Mi s-a rupt sternul și două coaste. Am suportat contuzii ale organelor interne. Toată partea dreaptă a corpului a fost afectată, dar, iată, am supraviețuit.”

Școala – fără lumină, fără căldură și fără acces la bani

„Presiunile nu s-au limitat la amenințări”, povestește Ion Iovcev. Autoritățile separatiste întrerupeau periodic energia electrică la școlile cu predare în limba română, blocau conturile instituțiilor și împiedicau achitarea serviciilor. „Nu puteam să plătim energia electrică, nu puteam să plătim căldura. Totul era blocat.” Și plata salariilor nu era simplă. Profesorii își primeau salariile în numerar, iar banii erau aduși de la Căușeni, dar nu întotdeauna reușeau să aducă banii la Tiraspol. 

Potrivit lui Ion Iovcev, erau exercitate presiuni și asupra părinților. Aceștia erau chemați la structurile de securitate și presați să-și transfere copiii la școlile cu predare în limba rusă.

„Li se spunea că pot alege orice școală, numai nu școala noastră.”

În același timp, elevii erau nevoiți să învețe într-un climat ostil. „În timpul lecțiilor, câte o piatră putea să spargă geamul. Pe pereți apăreau inscripții prin care eram acuzați că pregătim viitori criminali. Mereu eram etichetați ca fiind urmași ai «Grupului Bujor», așa cum era numit atunci Grupul Ilașcu. Profesorii mereu aveau probleme, dar și copiii sufereau foarte mult”, povestește Ion Iovcev, amintind că Ilie Ilașcu a fost unul dintre fondatorii Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, menținând predarea în limba română în pofida presiunilor enorme exercitate de regimul separatist. 

După trecerea în neființă a lui Ilașcu, în noiembrie 2025, Ion Iovcev i-a adus un emoționant omagiu public, subliniind că viața și cauza lui Ilașcu rămân fundamentale pentru istoria și conștiința românească. 

Sprijinul extern și redeschiderea liceului

În timpul crizei din 2004, fiind în imposibilitatea de a intra în liceu și de a organiza lecțiile pentru copii, Ion Iovcev a apelat la sprijinul partenerilor externi. Pe 2 septembrie s-a întâlnit cu reprezentanții Ambasadei Statelor Unite la Chișinău. „Atunci mi s-a spus că în mai puțin de o oră informațiile vor ajunge la președintele George W. Bush.” În cele din urmă, liceul și-a reluat activitatea pe 17 februarie 2005. Totuși, consecințele au fost dramatice. Din aproape 700 de elevi au rămas doar 452, iar după acea criză numărul elevilor a continuat să scadă din cauza amenințărilor, riscurilor, a incertitudinii și a lipsei de garanții.

Dosare, amenzi și procese la CtEDO

În 2004, Ion Iovcev a fost amendat și trimis în fața instanțelor din regiunea transnistreană.

„Am fost plimbat pe la procurori și judecători. În instanță vorbeam doar în limba română și ceream traducător. De altfel, limba română era mereu principalul motiv al confruntărilor.”

În pofida acestor enorme dificultăți, nici conducerea școlilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană, nici profesorii, nici părinții copiilor din aceste școli nu aveau acces la justiție. Nu exista o instanță națională care să-i repună în drepturi, de aceea au făcut demersuri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). În octombrie 2012, CtEDO s-a pronunțat pe cauza „Catan și alții contra Moldovei și Rusiei”, stabilind că Rusia a încălcat dreptul la educație (art. 2, protocolul 1) al elevilor, părinților și profesorilor din școlile cu predare în limba română din regiunea transnistreană. R. Moldova a fost găsită nevinovată, CtEDO  demonstrând că Chișinăul a depus eforturi considerabile pentru a sprijini aceste instituții. Ulterior, în 2019, prin intermediul Asociației „Promo-LEX”, Ion Iovcev și colegii săi au obținut o altă victorie la CtEDO. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit că Federația Rusă exercita un „control efectiv” și o influență decisivă asupra regimului separatist, fiind direct responsabilă de abuzurile din 2004 (închiderea sediilor, confiscarea bunurilor și hărțuirea profesorilor). Instanța a obligat Rusia să plătească câte 6000 de euro fiecăruia dintre cei 170 de reclamanți, plus 50 de mii de euro pentru cheltuieli de judecată. Până în prezent, Moscova ignoră complet această hotărâre. „Federația Rusă nu și-a onorat obligațiile, însă hotărârea CtEDO rămâne în vigoare”, povestește Ion Iovcev.

Relația complicată cu autoritățile de la Chișinău

Deși a beneficiat de sprijinul unor miniștri ai Educației și al unor oficiali de la Chișinău, Ion Iovcev spune că a avut numeroase dezamăgiri din partea autorităților constituționale.

„Uneori mă simțeam mai bine la Tiraspol decât la Chișinău.” Ion Iovcev critică atitudinea unor foști demnitari, pe care îi acuză că nu au înțeles importanța școlilor cu studiere în limba română din regiunea transnistreană.

„Nu voi uita niciodată problemele pe care le-am avut cu fosta ministră a Educației, Larisa Șavga, în 2009, în contextul evenimentelor din aprilie. Atunci am vorbit în PMAN și am susținut tinerii care protestau împotriva victoriei comuniștilor la acele alegeri. După mesajul transmis de mine în PMAN, ministra Șavga a fost chemată de urgență la Guvern, unde s-a discutat despre posibila mea arestare. Situația era tratată foarte serios. A doua zi, la Tiraspol, au venit la mine polițiști din Chișinău. Am fost surprins. Un bărbat a intrat în cabinetul meu și s-a prezentat drept polițist de sector. M-am întrebat: de când există polițiști de sector la Tiraspol? I-am spus că am participat la evenimente, dar că după programul de lucru. Este posibil ca și elevii noștri să fi fost prezenți, dar nu în timpul orelor. L-am întrebat care este problema, deoarece trăiesc într-o țară liberă… Și alt ministru, Victor Țvircun, insistase în repetate rânduri să fiu demis din funcție”, povestește Ion Iovcev, după care amintește alt episod, care s-a produs pe 13 septembrie.

„Așa cum făceam de fiecare dată, am venit împreună cu profesorii și părinții în fața școlii pentru a protesta și pentru a demonstra că școala există și își continuă activitatea. În acel moment, peste drum s-a oprit o dubă din Transnistria. Am înțeles imediat că veniseră să mă aresteze. În timp ce doi ofițeri transnistreni se apropiau de mine, am primit un telefon de la minister. Eram chemat de urgență la Guvern. Probabil, autoritățile de la Chișinău au intervenit în legătură cu situația de la Tiraspol, deoarece am auzit că ordinul a fost anulat, iar ofițerii au plecat. Oricum, în aceeași zi, am ajuns la Guvern, iar apoi la minister. Nimeni nu a vrut să discute cu mine. Am urcat la etajul al șaselea, unde am fost primit de viceministrul Valerian Cristea. Îmi amintesc și astăzi atitudinea extrem de dură cu care am fost tratat acolo. O colaboratoare a Guvernului încerca să-mi dea lecții de patriotism. Mă întreba de ce vorbim despre eliberarea națională și ce sens mai are acest concept în secolul XXI. După aceea, ministrul Beniuc a început să folosească un limbaj jignitor în adresa mea. Nu au vrut nici măcar să dea mâna cu mine. I-am spus domnului Cristea: „Care este vina noastră? De ce m-ați chemat aici? Ca să-mi dați lecții de patriotism?” În timp ce mii de copii erau adunați în fața școlii, eu eram chemat la Guvern pentru a asculta astfel de reproșuri. Le-am spus că au venit la putere pe cale democratică și că ar trebui să respecte principiile democrației. Trăim într-o țară democratică și am dreptul să-mi exprim opiniile”, își amintește Ion Iovcev. 

De ce Federația Rusă nu a acceptat constant funcționarea școlilor cu predare în limba română în Transnistria

Întrebat de ce Federația Rusă nu a acceptat niciodată funcționarea școlilor cu predare în limba română în Transnistria, Ion Iovcev oferă un răspuns categoric: „Problema a fost întotdeauna limba română.” În opinia sa, politica promovată în regiune a urmărit separarea identității moldovenilor de cea românească: „Limba română este ceea ce ne unește. Ea ne aduce înapoi la poporul din care am fost despărțiți.”

„După ocuparea Basarabiei în 1812 și mai ales după anul 1924, s-a urmărit constant promovarea ideii existenței unei identități moldovenești distincte, inclusiv prin introducerea conceptului de «limbă moldovenească», scopul fiind separarea noastră de poporul din care am fost rupți. În acest context, limba română este elementul care ne unește și care ne apropie de rădăcinile noastre. De-a lungul timpului, în memoria și în conștiința oamenilor au fost cultivate numeroase stereotipuri. În anumite medii, termenul «român» a fost asociat cu fascismul, iar limba română a fost prezentată într-o lumină negativă. La Tiraspol, simpla rostire a cuvântului «român» putea fi percepută ca un gest periculos”, spune Iovcev, precizând că prin lupta împotriva limbii române s-a încercat, de fapt, îndepărtarea R. Moldova de identitatea sa istorică și culturală, s-a urmărit ca partea rămasă a Basarabiei să nu se mai apropie de spațiul din care a fost desprinsă și să rămână ancorată într-un alt proiect politic și identitar.

Ferdinand și recuperarea memoriei istorice

Ion Iovcev ține la comunitatea românească din regiunea transnistreană, dar mai ales la victimele abuzurilor Federației Ruse din zonă. El merge deseori la întrunirile de comemorare, la monumentele ostașilor căzuți în 1992. Unul din locurile preferate este  monumentul Regelui Ferdinand din apropierea localității Varnița. Pentru Ion Iovcev, figura regelui reprezintă mai mult decât un simbol. „Ferdinand este cel care a realizat România Mare în 1918.” Iovcev consideră că restaurarea monumentelor istorice și readucerea în memoria colectivă a personalităților care au contribuit la afirmarea identității românești reprezintă un proces esențial. „Istoria nu trebuie uitată, iar monumentele, cimitirele eroilor  sunt parte a istoriei”, spune fostul director al Liceului cu studiere în limba română „Lucian Blaga” de la Tiraspol.

După 35 de ani de confruntări, amenințări și sacrificii, Ion Iovcev spune că nu regretă nimic și că nu ar schimba nimic în deciziile și acțiunile sale. „Am trecut prin multe, dar nu-mi pare rău de nimic.”