Cu mâna pe puls

Ei salvează vieţi, însă nu o fac pe eroii. Este munca lor de zi cu zi. S-au afirmat acasă, în R. Moldova, dar au reuşit şi în străinătate. După ce au acumulat cunoştinţe şi experienţă, au decis să revină acasă. Unii rămân, alţii, dezamăgiţi, pleacă, însă tot cu gândul de a contribui la sistemul medical din R. Moldova.

O intervenţie chirurgicală reuşită se datorează unei echipe, în care contează toţi membrii, în egală măsură. Pentru aceasta, însă, fiecare trebuie să fie un bun specialist, să-şi cunoască munca şi să poată găsi limbaj comun cu ceilalţi colegi, iar după ore în şir de muncă în picioare, să se poată felicita reciproc pentru salvarea încă a unei vieţi.

„Nu-mi închipuiam cum aş putea să lucrez aici, după tot ce făcusem în Belgia”

Veaceslav Savan este medic anestezist-reanimatolog. Părinţii săi nu au nicio tangenţă cu medicina, iar tânărul mereu a fost pasionat de ştiinţele exacte. „Terapia mi se părea plictisitoare. Sunt o fire care are nevoie să vadă imediat rezultatul. În terapie, tratezi, dai medicamente, dar rezultatul îl vezi peste câteva săptămâni sau luni. Mă plictiseam să stau cu stetoscopul şi să primesc pacienţi. Chirurgia nu mi-a plăcut niciodată. Dar anestezia şi terapia intensivă sunt specialităţi ce se intersectează. Aici poţi interacţiona cu toate specialităţile. În opinia mea, e singura specialitate în care vezi totul: neurochirurgie, cardiochirurgie, ortopedie, pacienţi taraţi, pediatrie etc.”, astfel îşi explică alegerea medicul.

Deşi recunoaşte că cei care erau susţinuţi de părinţi sau rude care aveau cunoştinţe în medicină se descurcau mai uşor, susţine, totuşi, că oricine poate răzbate şi fără pile. „Nu este imposibil. Poate mi-a fost mai greu decât altora. Nu sunt singurul care a parcurs o astfel de cale, dar asta doar te căleşte şi te face să apreciezi mai mult ceea ce ai obţinut”, punctează Veaceslav.

„A fost dificil să găsesc o posibilitate de a studia în străinătate, inclusiv sub aspect financiar”, spune acesta. Totuşi, nu a cedat şi a mers ca bursier în Franţa, unde şi-a făcut masterul. Iniţial, însă, a făcut un an de rezidenţiat în R. Moldova. „Acolo am înţeles că trebuie s-o iau de la capăt, pentru că formarea e mult mai complexă. Toată lumea tinde să crească. Sunt mereu cu mâna pe puls în ceea ce priveşte evoluţia în medicină. E multă comunicare şi muncă în echipă”, accentuează Veaceslav. Ulterior, a reuşit să obţină o bursă în Belgia, unde s-a aflat timp de doi ani. „Din start, mi-am dorit să fac cercetare. După studii, a trebuit să revin în Moldova, deşi nu-mi închipuiam cum aş putea să lucrez aici, după tot ce făcusem în Belgia. Mi-am propus să continui studiile la doctorat în chirurgie cardiacă. În R. Moldova, pentru a ridica nivelul în orice domeniu, este esenţial de a importa cunoştinţe, adică să fie un expert din exterior, care să ne orienteze. Aşa mi-am făcut teza, conducătorul fiind din R. Moldova, dar sub tutela altui doctor, din Belgia”, relatează Veaceslav Savan.

„Mi-am zis că am o datorie faţă de oamenii care m-au susţinut”

A văzut cum funcţionează sistemul medical din străinătate, unde pacienţii nu sunt discriminaţi pe criterii etnice, clasă socială sau religie. „Nu au fost cazuri ca omul să nu fie acceptat, pentru că, bunăoară, nu are poliţă. Este un serviciu social, care se ocupă de astfel de cazuri”, spune medicul. Şi persoanele cu dizabilităţi nu sunt tratate discriminatoriu, acestea fiind integrate în societate. „Nu doar în spitale, nici în viaţa de zi cu zi nu sunt discriminate. În orice instituţie publică sau în transport este acces pentru aceste persoane. Ele sunt integrate social şi nu se simt o minoritate a societăţii. Fac sport, au cluburile lor”, continuă anesteziologul.

Revenit în Moldova, a avut posibilitatea să aplice cunoştinţele obţinute, dar acest fapt nu l-a mulţumit, deoarece nu avea posibilitatea să evolueze. Atunci a obţinut o ofertă pentru un stagiu în Franţa, unde i s-a propus să rămână, deşi nu avea diplomă europeană. „Era o propunere tentantă, dar, la acel moment, am decis să revin. Mi-am zis că am o datorie faţă de ţară, faţă de oamenii care m-au susţinut şi au avut încredere în mine, în special, conducătorul meu de teză”, ne spune medicul. Teza a finalizat-o într-un an, dar a fost rugat să mai rămână un an, să modernizeze Departamentul Terapie Intensivă din spital.

Să ştii să intubezi un pacient nu înseamnă să fii medic-anestezist

Aici a constituit o echipă bună, care a reuşit să şteargă hotarele între asistent medical, rezident şi medic. „Fiecare îşi face munca, dar e un efort comun. Nu este o problemă dacă asistenta medicală observă ceva ce-i scapă medicului, deşi, iniţial, se jenau să pună întrebări. Contează rolul fiecăruia”, punctează Veaceslav Savan. Totuşi, accentuează că problema cu care se confruntă toate spitalele de la noi, la capitolul terapie intensivă, este lipsa spiritului de echipă. În Franţa, o asistentă medicală în anestezie, ca să obţină diplomă de stat, după trei ani de colegiu, trebuie să aibă experienţă de lucru ca asistentă medicală de cel puţin doi ani. Apoi, trece un concurs de admitere, unde, timp de doi ani, este instruită în asistenţă medicală. În final, susţine teza, după ce cunoaşte specificul tuturor subspecialităţilor (chirurgie cardiacă, ortopedie, pediatrie etc.). În final, printr-un alt concurs, este acceptată în calitate de asistentă medicală în anestezie.

Veaceslav şi-a propus să realizeze acelaşi lucru şi în R. Moldova. „Nu a fost simplu. În primele luni, organizam cursuri aproape zilnic. În anestezie am învăţat surorile medicale să intubeze. La noi medicul face acest lucru. Însă procedura de intubare a unui pacient este una tehnică, care poate fi învăţată de oricine. Să ştii să intubezi un pacient nu înseamnă să fii medic-anestezist, care este, de fapt, o specialitate mult mai complexă. Un chirurg nu poate să-şi facă lucrul fără un anesteziolog sau un reanimatolog bun. Dacă reanimatologul nu poate preveni anumite complicaţii, e grav”, explică medicul.

Franţa, însă, continua să-l aştepte şi, în cele din urmă, a decis să plece la o clinică din Grenoble. Salariul raportat la nivelul vieţii de acolo nu este unul mult mai mare. Există, însă, perspectiva de a creşte, de a evolua profesional. „De acolo o să am posibilităţi nu doar să fac cercetare, dar şi să ajut colegii mei de aici. Vor putea să vină la clinica din Franţa. Mi-aş dori să continue dezvoltarea nursingului”, mai spune medicul Veaceslav Savan.

Neurochirurgii – o castă aparte

Şi neurochirurgul Adrian Danu şi-a făcut studiile în străinătate. Şi el nu provine dintr-o familie de medici, iar de mic îşi spunea că niciodată nu va alege calea medicinei. „Când eram mic, eram bolnăvicios. Până în clasa a X-a, spuneam că mă duc oriunde, dar nu la medicină. Ulterior, am mai stat pe gânduri. Îmi spuneam că, dacă nu-mi place medicina, trebuie să găsesc o cale să mă tratez singur”, zâmbeşte chirurgul. După ce a studiat medicina generală şi a venit momentul să se specializeze, s-a format catedra de neurochirurgie. „Mi s-a părut ceva interesant, ce merită atenţie, neurochirurgia fiind considerată cea mai complicată. Era o provocare pentru mine. Pe atunci, neurochirurgii păreau o castă aparte”, povesteşte Adrian Danu.

În timp ce făcea rezidenţiatul, muncea la Spitalul de Urgenţă, unde a continuat să lucreze şi ulterior. „Apoi, am înţeles că trebuie să schimb ceva. Am decis să-mi echivalez diploma în Spania. E o ţară deosebită. Ai senzaţia că acolo în fiecare zi e fiesta. Oamenii sunt foarte degajaţi”, îşi explică alegerea neurochirurgul. Circa trei ani a colectat toate documentele necesare, ca să poată merge la studii. Se gândea, ulterior, să rămână, însă, „când a început criza, m-am oprit cu Spania. Rata de şomaj la ei era de 20-30% şi era foarte greu să-ţi găseşti un loc de muncă. M-am orientat spre Marea Britanie, unde un medic este mult mai bine plătit, existând şi alte posibilităţi”, spune acesta.

Dacă studenţii nu fac faţă, renunţă

Adrian Danu susţine că a învăţat multe lucruri utile în Marea Britanie, unde se acordă o atenţie deosebită comunicării cu pacientul, dar şi tratamentului post-operator. Un factor important este că, „în Marea Britanie, tu nu eşti limitat în resurse. Dacă ai nevoie de un medicament, de un implant în timpul operaţiei, care poate să aibă un preţ cosmic, nu se pune problema banilor. Dacă pacientul are nevoie de el, tu îl foloseşti. Noi suntem limitaţi în resurse chiar şi în cazul spitalelor, al companiei de asigurări. La noi se fac tendere. Cineva câştigă şi poţi folosi doar ceea ce s-a câştigat. Uneori, nu dispui nici de utilajul necesar şi te descurci cum poţi”, punctează neurochirurgul.

Este o mare diferenţă între studiile din R. Moldova şi studiile din străinătate. „Peste hotare este foarte anevoios să faci medicină. La noi, iniţial, erau examene, acum este concurs în bază de bacalaureat. Acolo sunt acceptaţi majoritatea, însă, după primii doi ani, rămân circa 20%. La noi e invers. Selectează înainte de a intra la medicină şi puţini renunţă”, îşi spune părerea Adrian Danu. „Acolo selecţia se face la etapele primare. Dacă studenţii nu fac faţă, renunţă. Şi în R. Moldova, la medicină, se face multă carte. Însă, după ce termină studiile, mulţi pleacă din acest domeniu sau nu-şi pot găsi un loc de muncă. Majoritatea pleacă din cauza salariilor mizere”, continuă medicul.

Statul nu pune pe plan prioritar medicina

După ce a finalizat şase ani de studenţie, a făcut cinci ani de rezidenţiat în R. Moldova. „După 11 ani de învăţământ, apare întrebarea unde să te angajezi. Ca să aplici la lucru, trebuie să te adresezi la Ministerul Sănătăţii (MS), care te repartizează unde sunt locuri libere. Deci, controlul îl deţine MS. Peste hotare e foarte greu să fii acceptat la rezidenţiat. Perioada de învăţământ este mai complicată, dar locuri de muncă sunt. Aplici în mai multe spitale şi, oricum, unul te acceptă. Acest lucru nu se face sub controlul Ministerului Sănătăţii, care se ocupă de politici în medicină”, explică Adrian Danu. Când a început să activeze la Spitalul de Urgenţă, avea un salariu de 600 de lei. „Eu lucram pe un salariu jumătate, plus sporurile, şi ajungeam până la 1500-2000 de lei. Sunt servicii, gărzi de noapte. Dacă un salariu era circa 160 de ore, eu lucram peste 200 de ore”, relatează chirurgul.

Totuşi, spune cu regret că medicii nu sunt apreciaţi în R. Moldova. „La noi medicul nu este văzut ca o persoană care ajută, în mod deosebit, la urgenţe, unde este o atitudine mai mult ostilă faţă de medic, fiind privit ca un duşman. Această neîncredere face parte din sistem, ea a rămas încă din perioada sovietică. Medicul nu a fost apreciat niciodată, lucru care poate fi dedus şi din salarizarea lui. Acest fapt demonstrează că statul nu-şi pune în plan prioritar medicina”, remarcă neurochirurgul. Peste hotare, pacienţii au încredere totală în decizia medicului. „Acolo pacientul ştie sigur că persoana din faţa lui, pentru a ajunge medic, a parcurs un drum lung şi, respectiv, este un specialist bun. El se încrede în totalitate în decizia acestuia”, afirmă Adrian Danu.

Nu poţi să opreşti operaţia ca să bei o cafea

Pe de altă parte, chirurgul remarcă şi faptul că un medic poate continua să-şi exercite funcţia chiar şi după tură. „La noi, dacă n-ai cui să predai lucrul, continui să lucrezi chiar şi după tură. În Marea Britanie sunt Directivele Comunităţii Europene care interzic acest fapt. Ei, în general, consideră că, în cazul în care lucrezi mai mult decât era programat, devii periculos pentru pacient. Acolo, nu poţi fi chemat după ce ai predat tura. Evident, dacă faci o intervenţie chirurgicală, termini mai întâi lucrul”, punctează medicul.

O operaţie, însă, poate dura ore în şir. „În timpul rezidenţiatului, am avut o operaţie care a durat 14 ore. Recent, am făcut o intervenţie care a durat opt ore. În acest caz, chirurgul trebuie să termine lucrul început, căci nu poţi să opreşti operaţia, ca să bei o cafea sau să dormi un pic. Pacientul se află sub anestezie, operaţia continuă, merge hemoragia”, explică neurochirurgul. Afirmă, totuşi, că, în timpul intervenţiei, trecerea timpului nu este sesizabilă. „Eşti concentrat pe ceea ce faci. Da, este ceasul de pe perete care-ţi arată ora, este anestezistul care-ţi reaminteşte timpul sau îţi atrage atenţia dacă ceva nu este în regulă cu pacientul, dar tu nu simţi cum trece timpul. Abia când ieşi din sala de operaţie, te cuprinde oboseala, abia atunci simţi orele în care ai stat în picioare”, relatează medicul neurochirurg.

„Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa”

Îşi aminteşte şi astăzi prima intervenţie chirurgicală efectuată. „Emoţiile sunt de nedescris. Mai ales când pacientul îţi spune personal „mulţumesc că mi-ai salvat viaţa”. Era un pacient cu hematom la creier, care a fost operat cu succes”, spune emoţionat Adrian Danu. Totuşi, în practica oricărui medic au loc şi cazuri care nu sunt însoţite de succes. „Nimeni nu poate da garanţii. Poate fi vorba chiar şi de cea mai simplă operaţie, când rata complicaţiilor este minoră, dar ea nu poate fi exclusă. Orice poate interveni. Poate fi reacţia la un medicament, care se face în timpul anesteziei, poate fi o patologie concomitentă, care nu a fost diagnosticată şi poate să facă probleme în timpul operaţiei, pot să apară diferite situaţii care să schimbe cursul de mai departe al intervenţiei”, explică medicul.

Deşi are posibilitatea să rămână peste hotare, Adrian Danu a decis să revină acasă. „Aici m-am format, aici sunt părinţii, familia mea. Viaţa mea personală e aici, nu acolo. Mie îmi place Moldova, am trăit aici toată viaţa. Este foarte greu să te acomodezi într-un mediu nou”, spune acesta. Totuşi, drumurile spre Marea Britanie nu au încetat. Până în prezent, chirurgul continuă să muncească în Anglia. „La noi, când cineva dintre colegi pleacă în concediu, munca sa o preiau ceilalţi colegi. În Marea Britanie nu există aşa ceva. Un chirurg nu poate să preia munca altuia. Conform Directivei Comunităţii Europene, el nu poate să lucreze mai mult de 12 ore. Trebuie să mergi să te odihneşti. Astfel, spitalele caută medici din alte regiuni, din alte spitale sau de peste hotare, care să îndeplinească sarcina chirurgului plecat. Este o experienţă deosebită”, spune neurochirurgul Danu.

Cu studii peste hotare, reveniţi în ţară sau rămaşi printre străini, scopul lor este să salveze vieţi.