„Acum părinții întreabă: cum să vorbesc cu copilul meu ca să nu-l rănesc?” Natalia Ozturk, despre 22 de ani de lucru cu părinții copiilor LGBTQI+
Cu peste două decenii în urmă, când un tânăr gay sau o tânără lesbiană din Republica Moldova își făcea coming out-ul în familie, reacția părinților putea însemna respingere, încercări de a-i „schimba”, tăcere sau teama că rudele și vecinii vor afla. De multe ori, mamele erau primele cărora copiii le vorbeau despre orientarea lor sexuală și tot ele rămâneau singure cu informația, ascunzând-o inclusiv de tații copiilor.
Din astfel de situații a apărut Grupul de sprijin pentru părinții copiilor LGBTQI+ Bee Parents, coordonat de Natalia Ozturk. Grupul de sprijin există de aproximativ 22 de ani, chiar dacă denumirea Bee Parents este mult mai recentă. În acest timp s-au schimbat și părinții, și vârsta la care copiii vorbesc despre cine sunt. Dacă înainte mulți așteptau să devină independenți financiar înainte de coming out, astăzi Natalia întâlnește părinți ai unor copii de 11–13 ani. Mai mult, unii părinți ajung la specialiști înainte ca propriul copil să le spună ceva și întreabă cum să deschidă discuția fără să-l rănească.
Am discutat cu Natalia Ozturk despre cum a apărut grupul de sprijin pentru părinții copiilor LGBTQI+, ce se întâmplă într-o familie după coming out-ul unui copil și cum s-au schimbat părinții din Republica Moldova în ultimele două decenii.
Natalia, cum a apărut grupul de sprijin pentru părinții copiilor LGBTQI+?
Totul a început foarte firesc. Pe măsură ce membrii comunității deveneau mai deschiși și începeau să le vorbească părinților despre orientarea lor sexuală, primeam telefoane: „Mama a aflat. Vino”.
Mă duceam și vorbeam cu mama. Încercam să-i explic ce înseamnă orientarea sexuală, ce se întâmplă cu copilul ei și, mai ales, că în fața ei rămâne același copil pe care îl cunoștea până atunci.
La început a fost o mamă, apoi au apărut două, trei. Împreună cu psihologa de atunci de la GENDERDOC-M ne-am gândit că ar fi mai util să le adunăm. Așa a început grupul de sprijin care astăzi poartă numele Bee Parents. Le explicam ce este orientarea sexuală, identitatea de gen, ce înseamnă coming out-ul și prin ce etape poate trece un părinte după ce află.
Îmi amintesc că, la primele întâlniri, copiii își așteptau părinții jos. Erau foarte îngrijorați de ce se întâmplă sus, în grup.
De ce poate fi coming out-ul copilului atât de greu pentru un părinte?
Pentru că părinții își construiesc foarte devreme un scenariu pentru viața copilului. Cum va crește, cu cine se va căsători, ce familie va avea, poate chiar cum vor arăta nepoții. Iar când copilul spune că este gay, lesbiană, persoană bisexuală sau transgen, acel scenariu se poate prăbuși într-o secundă.
În plus, părintele poate avea deja o imagine foarte negativă despre homosexualitate sau despre persoanele trans. Și atunci toate aceste stereotipuri ajung, dintr-odată, să acopere imaginea propriului copil.
Una dintre tehnicile pe care le folosesc este să întreb părintele: „Cu ce vă mândriți la copilul dumneavoastră?”. Și începe să-mi spună: este bun, este responsabil, a învățat bine, mă ajută, are o profesie. Încet, îl vede din nou pe copil în întregime, nu doar orientarea lui sexuală.
Cum ai ajuns tu să poți purta astfel de discuții într-o perioadă în care se vorbea foarte puțin despre homosexualitate în Republica Moldova?
Am trecut prin coming out-ul celui mai bun prieten al meu și al unui verișor. Era în anii ’90. Prietenul meu trecea printr-o perioadă foarte grea, inclusiv prin depresie, și se temea de ce se va întâmpla cu viața și cariera lui.
Am mers cu el la psihiatru și la sexolog. Pentru mine a fost important că medicii ne-au spus că homosexualitatea în sine nu este problema. Psihiatrul a tratat depresia, nu orientarea sexuală. Asta m-a ajutat și pe mine să înțeleg foarte multe lucruri.
Mai târziu, când au început să mă sune alți tineri după coming out, aveam deja această experiență.
De ce, la început, în grup veneau în special mamele?
Pentru că, de cele mai multe ori, copiii le spuneau mamelor. Iar mamele ascundeau informația de tați. Uneori se temeau că tatăl își va lovi copilul sau îl va da afară din casă.
Mama ajungea între două focuri. Trebuia să-și protejeze copilul și, în același timp, să ascundă ceva foarte important de soț, de rude, de colegi. Începea să mintă, să inventeze explicații, să evite anumite discuții. Și rămânea singură cu toate emoțiile ei.
Grupul de sprijin era unul dintre puținele locuri în care putea spune deschis ce se întâmplă în familia ei.
S-a schimbat între timp relația taților cu copiii LGBTQI+?
Da. Acum tații sunt mult mai deschiși și mai implicați. Îi interesează ce se întâmplă cu copilul lor și caută răspunsuri.
Am observat însă că tații și mamele pot avea nevoie de abordări diferite. Mamele, de multe ori, au nevoie să vorbească mult, să revină la aceleași emoții, să audă experiențele altor mame. Tații tind să pună întrebări mai concrete și să caute răspunsuri foarte clare.
Important este că astăzi îi vedem și pe ei în acest proces, ceea ce acum 20 de ani se întâmpla mult mai rar.
Părinții află întotdeauna direct de la copil că acesta este LGBTQI+?
Nu. Există coming out și există outing. Outing-ul înseamnă că altcineva dezvăluie orientarea sexuală sau identitatea de gen a unei persoane fără acordul ei. Părintele poate afla de la școală, de la vecini, de la rude. Sau poate găsi mesaje în telefon ori în calculator. În asemenea situații este și mai dificil, pentru că nici copilul nu este pregătit pentru discuție.
Spui că în ultimii ani a apărut și o categorie nouă de părinți. Ce s-a schimbat?
Este ceva ce observ mai ales în ultimii cinci-șase ani. Părinții văd anumite lucruri, au niște presupuneri și vin singuri la psiholog, la GENDERDOC-M sau la mine. Întrebarea lor este: „Cum să vorbesc cu copilul meu ca să nu-l rănesc?”. Uneori copilul încă nu le-a spus nimic. Părintele caută informație pe internet, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă și vrea să știe cum să deschidă această conversație. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante schimbări pe care le-am văzut.
Cum explici această schimbare de atitudine a părinților?
Cred că s-a schimbat, în general, relația părinților cu copiii. Părinții de astăzi sunt mai atenți la emoțiile copiilor decât erau generațiile anterioare.
Cred și că munca făcută în toți acești ani de GENDERDOC-M și de comunitate a lăsat urme. Sigur că avem în continuare discurs de ură și multă homofobie. Dar acum 20 de ani întrebarea putea fi: „Cum îl schimb?”. Astăzi aud mult mai des: „Cum să mă comport cu el?” sau „Cum să vorbesc cu el?” Tot mai mulți părinți înțeleg că orientarea sexuală nu este ceva ce trebuie „schimbat”.
S-a schimbat și vârsta la care copiii le vorbesc părinților despre orientarea lor sexuală?
Foarte mult. La început nu aveam în grup părinți ai adolescenților. Mulți tineri așteptau să treacă de 20 de ani, să aibă un loc de muncă, să fie independenți financiar și abia apoi să le spună părinților. Frica era foarte mare: dacă mă dau afară din casă, ce fac?
Acum avem părinți ai unor copii de 11, 12, 13 ani. Odată cu pubertatea și primele îndrăgostiri, copiii încep să înțeleagă către cine sunt atrași și unii aleg să vorbească despre asta acasă.
Poate un copil de 11–12 ani să știe deja că este gay sau lesbiană?
Un copil de această vârstă poate ști de cine se îndrăgostește și față de cine simte atracție. Noi, adulții, uneori uităm că și noi am avut primele îndrăgostiri foarte devreme. Diferența este că astăzi copiii au mai multe posibilități să vorbească despre ceea ce simt. Pot vorbi cu părinții, pot ajunge la un psiholog, pot găsi informație. Sper că acest lucru îi va ajuta să devină adulți mai sănătoși din punct de vedere emoțional.
Ce se întâmplă concret la întâlnirile grupului de sprijin Bee Parents?
În primii ani se plângea foarte mult. Părinții veneau, își spuneau poveștile, încercau să înțeleagă și să-și schimbe atitudinea. Apoi ieșeau din grup și reveneau într-o societate în care auzeau din nou insulte și comentarii despre propriii copii. Era foarte greu. În timp, am încercat diferite metode, iar acum lucrăm mult prin psihoterapie de grup. Este un spațiu confidențial și sigur. Foarte des ajungem mult mai departe decât la orientarea sexuală a copilului. Părinții încep să vorbească despre propriile traume, despre relația cu părinții lor, despre abandon, despre lucruri pe care le poartă cu ei de zeci de ani.
Am văzut femei trecute de 70 de ani care au început să lucreze cu răni foarte vechi, iar când părintele începe să se înțeleagă mai bine pe sine, se schimbă și relația cu copilul, și uneori cu întreaga familie.
Ai întâlnit și reacții foarte dure din partea părinților. Îți amintești un caz care te-a marcat?
Îmi amintesc o mamă al cărei fiu avea deja în jur de 40 de ani. Ea lucrase în Italia și investise enorm în el: în educația lui, în locuință, în viitorul lui. El era un om realizat profesional, lucra în proiecte internaționale, vorbea mai multe limbi. Când i-a spus că este gay, ea l-a întrebat: „De ce nu te-ai sinucis?” Pentru un copil, chiar dacă are 40 de ani, să audă așa ceva de la propria mamă este cumplit.
Femeia a venit ulterior la grup. A întâlnit alți bărbați gay, a vorbit cu o mamă care își acceptase fiul și a început un proces foarte lung. Din câte știu, relația lor s-a stabilizat, dar subiectul orientării sexuale a rămas unul pe care îl evită. Acceptarea nu se întâmplă întotdeauna repede și nu ajunge întotdeauna acolo unde ne-am dori.
De ce ajung unii părinți să spună lucruri atât de dure propriilor copii?
Uneori vorbește șocul. Alteori este frica de societate: ce vor spune rudele, vecinii, satul, colegii? Pentru unii părinți, imaginea socială și ceea ce cred ceilalți despre familie au o greutate enormă. Dar părinții vin și ei cu propriile răni. Asta nu înseamnă că trebuie să justificăm cuvintele care pot răni profund copilul, înseamnă că, dacă vrem să lucrăm cu acel părinte, trebuie să înțelegem de unde vine reacția și ce se află în spatele ei.
Ce le-ai spune părinților care afirmă că nu și-ar accepta niciodată copilul dacă ar afla că este gay, lesbiană sau transgen?
În primul rând, le-aș spune că nu sunt vinovați pentru orientarea sexuală sau identitatea de gen a copilului lor. Și copilul nu este vinovat cu absolut nimic.
Gândiți-vă că acest copil este al vostru și că, probabil, trece deja prin foarte multe frământări. Dacă a ales să vă spună singur, înseamnă că are foarte multă încredere în voi. Că este suficient de deschis față de voi încât să vă împărtășească ceva atât de important.
Și mai vreau să le spun părinților să nu pună ceea ce spune lumea mai presus de propriul copil. Ce va spune satul? Dacă oamenii țin la tine, vor ține la tine oricum. Iar dacă nu țin, vor găsi și alte motive să te judece.
Copilul vostru este omul cel mai apropiat de voi. Nu puneți judecata societății mai presus de el.
De ce crezi că pentru atât de mulți părinți este mai important să fie „în rând cu lumea” decât să aibă o relație bună cu propriul copil?
Pentru că se tem să nu rămână singuri, să nu fie izolați. Pentru unii părinți, faptul că societatea i-ar putea respinge înseamnă foarte mult. Ei au crescut cu această nevoie de a fi acceptați de ceilalți. Dar și pierderea relației cu propriul copil înseamnă izolare. Și poate fi mult mai dureroasă.
Sunt părinți care au propriile traume, care au trăit toată viața încercând să fie acceptați, să corespundă așteptărilor celorlalți, de aceea, uneori este atât de greu să schimbe felul în care privesc lucrurile.
După mai bine de 20 de ani de lucru cu părinții, crezi că putem schimba aceste atitudini?
Da. Noi schimbăm lucrurile și ele se schimbă. Eu văd părinți care și-au schimbat atitudinea și mă bucur că am contribuit măcar puțin la asta. Văd copii mai fericiți, mai încrezători în sine. Văd copii care nu mai sunt bătuți de părinți, slavă Domnului.
Eu fac parte dintr-o generație în care bătaia era ceva obișnuit. Știam ce înseamnă să fii bătut de părinți. Astăzi, când vorbesc cu tineri despre asta, unii nici nu-și pot imagina asemenea lucruri. Pentru ei, ideea că un părinte și-ar bate copilul este absurdă. Și asta arată că lucrurile se schimbă. Poate nu atât de repede pe cât ne-am dori, dar eu văd schimbarea în familiile cu care lucrez. Văd părinți care își înțeleg mai bine copiii și copii care cresc cu mai multă încredere în ei înșiși.
* Acest material a fost scris de Centrul de Informații „GENDERDOC-M” și publicat de ZdG în baza unui contract de prestări de servicii media.
