1548 de zile de iad adevărat: cum un locuitor din Mariupol revine la viață după patru ani de captivitate rusească

Andrei Kraveț, originar din Mariupol, a primit indicativul „Sfântul”, pentru că nu consumă alcool, nu fumează, nu înjură, este adeptul unui stil de viață sănătos și frecventează biserica. Pe 3 septembrie 2026, împlinind vârsta lui Hristos, Andrei și-a sărbătorit pentru prima dată din 2021 ziua de naștere în libertate. Înainte de asta, a trăit 1548 de zile în iad.

Marea, sportul și dorința de libertate

Marea Azov a devenit parte din viața lui Andrei încă din copilărie, când, de pe scaunul unui motostivuitor condus de tatăl său, privea întinderea vastă a portului comercial. Împreună, se urcau pe navele turcilor și îi primeau pe marinarii italieni la ei acasă. Băiatul era atât de fascinat de tot ce se întâmpla în jurul lui, încât se gândea chiar să devină lucrător portuar.  A ales totuși o altă cale.

Odată ce a fost admis la colegiu la vârsta de 15 ani, primind carnetul de student și bursă, Andrei și-a câștigat nu doar libertatea, ci și independența financiară față de părinți. Dar nu a luat-o razna: studia, practica boxul și atletismul. La antrenamente alerga pe bulevardul Primorskîi, juca fotbal pe terenul de lângă mare. S-a antrenat puțin și la lupte corp la corp.

„Din 2018, eu și băieții am început să practicăm înotul de iarnă”, povestește Andrei. „De Bobotează ne scufundam în apă. Mereu m-a uimit un fenomen atât de neobișnuit de frumos cum sunt bancurile de gheață, când, sub presiunea forțelor naturii, bucățile de gheață se suprapun unele peste altele, formând adevărați munți pe coastă.”

În plus, Andrei a iubit întotdeauna fotbalul, de la care au pornit toate aventurile și călătoriile sale. La început, însoțea echipa locală preferată la meciurile din alte orașe, concentrându-și atenția inițial doar asupra stadioanelor, dar, cu timpul, a început să observe arhitectura și diverse obiective turistice, dezvoltând astfel un interes pentru istorie. Și, în cele din urmă, a pornit într-o călătorie prin Ucraina, fără a mai fi legat de fotbal.

În iunie 2011, Andrei a trăit un eveniment important – împreună cu un prieten, a plecat pentru prima dată într-o călătorie în afara Ucrainei, în Belarus. Exact peste 15 ani, data și locul acestui eveniment vor căpăta o semnificație specială.

Cu autostopul prin Europa și nu numai

„Atunci am înțeles că pot merge mai departe – cu autostopul, cu mijloacele de transport care trec pe acolo, și că nu e nimic de temut în a ridica mâna și a opri o mașină” – așa a simțit Andrei, la vârsta de 19 ani, cum pofta lui de călătorii creștea tot mai mult.

În același an 2011, fiind deja student la Universitatea Tehnică de Stat din Azov, a plecat împreună cu același grup, făcând autostopul în jurul Mării Negre – de la Odesa, prin regiunea transnistreană, în R. Moldova și până în Azerbaidjan, iar apoi, prin Rusia, înapoi acasă. Ulterior, Andrei a vizitat deja pe cont propriu Țările Baltice, iar în anul următor a plecat cu feribotul prin Insulele Åland spre Suedia. În 2013 a străbătut aproape toată Europa. Apoi a venit rândul Asiei Centrale, iar după aceea – din nou Europa, inclusiv Balcanii.

În 2014, Rusia a anexat Crimeea și a declanșat războiul în Donbas, iar Andrei, după cum spune el, a fost într-un anumit mod implicat în operațiunea antiteroristă:

„Când militanții «RPD» au preluat puterea în oraș, noi, împreună cu un grup de oameni proactivi, ne-am adunat în Batalionul de voluntari Mariupol. Vremurile nu erau deloc ușoare, dar, slavă Domnului, cu ajutorul batalioanelor de voluntari, în special Regimentul Azov, a fost desfășurată o operațiune specială, în urma căreia orașul a fost eliberat, iar eu m-am întors la studii, absolvind universitatea.”

La acea vreme, Andrei lucra deja în compania „Nova Poșta”, iar după absolvire a fost invitat să ocupe o funcție de conducere. Totul decurgea destul de bine, însă tânărul simțea nevoia unei schimbări și a unui nou sens. Astfel, în 2018 s-a înrolat în Forțele Armate ale Ucrainei, în plutonul de aprovizionare materială și tehnică al Spitalului mobil militar nr. 61, unde a lucrat în calitate de electrician și mecanic de motoare diesel.

„Nu m-am considerat niciodată soldat, pur și simplu, îmi doream să fac ceva util.  Trei ani ai unui contract s-au încheiat, iar în 2021 mi s-a oferit un alt post și am devenit funcționar.”

În același timp, Andrei și-a continuat călătoriile. Cel mai fructuos a fost anul 2019, când în Europa nu a mai rămas niciun „loc neexplorat” de el, iar în septembrie a făcut cea mai interesantă călătorie – în Iran, a vizitat Islanda, Insulele Feroe, Malta, Italia și Croația. În 2020 a reușit să viziteze Finlanda și Egiptul, iar în mai 2021 a avut loc ultima sa călătorie – în Emiratele Arabe Unite.

„Nimeni nu ne-a pregătit pentru război”

„Războiul m-a prins acasă, în apartamentul meu din piața Kirov”, își amintește Andrei. „M-au sunat de la serviciu și mi-au spus că ne adunăm urgent. Lângă biroul de înregistrare și recrutare militară al orașului, ne-au urcat în microbuze și ne-au înmânat arme. Încă din prima zi, ne-am adunat cu toții la baza Regimentului Azov, care conducea apărarea orașului Mariupol. Când a început invazia pe scară largă, multora li s-a părut că este doar o escaladare a conflictului. Le-am spus chiar și celor de acasă: «Stați liniștiți, rămâneți în oraș, totul este sub control.» Ni s-a promis că totul va fi bine, că vor veni întăriri. Dar am văzut cu ochii noștri că situația se înrăutățea pe zi ce trecea. Ce prost am fost că i-am ținut pe toți ai mei (părinții, sora și cei doi nepoți) în Mariupol până în ultima clipă! Dar cine putea să știe…”

Foarte curând, legătura cu familia s-a întrerupt. A fost un singur moment când Andrei a apucat să-și îmbrățișeze mama pentru ultima oară înainte de fi luat prizonier, pe 7 martie, în timp ce-i aducea alimente la spitalul militar unde aceasta lucra la bucătărie. Iar într-o zi, când a alergat la apartamentul bunicii, a văzut că era moartă, ucisă în timpul unui bombardament. În acel moment, telefoanele mobile din oraș nu mai funcționau. Unii recepționau doar radioul ocupanților, care transmitea: „Noi suntem frații voștri ceceni, ieșiți și predați-vă. Nu vi se va întâmpla nimic. Iar dacă nu veți face asta, va urma o răzbunare sângeroasă.”

Desigur, nimeni nu a ieșit

„Am primit ordinul să rămânem pe poziții și am rezistat până în ultimul moment. Dar ce poți face când ai doar o armă automată în mâini, iar inamicul îți distruge orașul natal cu aviația?” relatează Andrei, împărtășind amintirile dureroase. „La început, eram pregătiți pentru luptă, pentru că nimeni nu se aștepta ca lucrurile să ia o turnură atât de gravă. Fiecare are o familie, unii au copii foarte mici. Unii își vedeau casele de pe malul stâng prin binoclu, dar nu puteau să se ducă acolo, iar asta le sfâșia inima. Dar ne-am îndeplinit misiunea, am apărat anumite obiective.”

Când rușii au început să bombardeze din avioane întreprinderea „Azovintex”, Andrei și camarazii săi se aflau pe teritoriul acesteia. Depozitele uriașe se prăbușeau unul după altul, ca niște castele de nisip. În urma unui nou bombardament puternic, toți băieții, inclusiv Andrei, au suferit contuzii grave. Se întinsese să se odihnească după ce-și terminase tura, când, deodată, cineva l-a tras din patul improvizat, iar o secundă mai târziu tavanul s-a prăbușit peste locul acela.

„Ăștia nu trebuie lăsați în viață”

„De-a lungul întregii mele vieți, am fost mereu protejat de un înger păzitor. Au fost foarte multe momente în care mi-am spus că aceea era ultima mea zi, ultima mea oră, ultimul meu minut”, spune Andrei, gânditor. „Și apoi a venit ziua în care nu mai aveam nici muniție, nici provizii, iar cu o zi înainte auzisem la stația radio că suntem încercuiți. Trebuia să luăm o decizie: fie să încercăm să ocolim inamicul, fie să rămânem și să așteptăm moartea. Am ales prima variantă, dar nu știam încotro să ne îndreptăm. Eram șase. Trei s-au dus într-o direcție, iar ceilalți trei – în alta. Ne-am înțeles dinainte să ne întâlnim peste o zi sau două.”

Când grupul lui Andrei a trecut pe malul drept al râului Kalmius, s-a dovedit că acolo se aflau deja ocupanții, care apucaseră chiar să efectueze o operațiune de curățare. Un vârstnic  din zonă s-a apropiat de soldați și i-a întrebat: „Băieți, sunteți de-ai noștri? Haideți să vă ascund în beciul meu. Pentru că aici, pe strada vecină, sunt deja cei din «RPD».” Andrei i-a răspuns: „Bunicule, nu e nevoie, pentru că te vor împușca și pe tine, și pe noi.”

În timp ce vorbea cu vârstnicul, unul dintre colegii lui a dispărut. Cu celălalt s-au despărțit pe strada alăturată. Totul s-a petrecut repede, haotic, sub focuri de armă neîncetate. La un moment dat, Andrei a observat că-i sângerau picioarele – schijele îi răniseră tibia dreaptă, îl atinseseră și la cea stângă; și încă nu-și văzuse spatele! Planifica să ajungă la spital, dar a fost luat prizonier: „Era 1 aprilie. Așa că, de ziua păcălelilor, nu aveam chef de glume. A început o perioadă foarte dificilă. Nu știam ce mă așteaptă, dacă îmi voi mai vedea vreodată familia și, cel mai important, nimic nu mai depindea de mine.”

Andrei și alți militari ucraineni au fost duși de militanții „RPD” la Dokuceaevsk. Au fost ținuți în garaje timp de două săptămâni, fără să li se dea ceva de mâncare și fără să li se acorde asistență medicală. Andrei sângera abundent și-și pierdea cunoștința din cauza foamei.  Militanții se comportau agresiv, îi speriau cu focuri de armă, îi amenințau, se lăudau că în „RPD” există pedeapsa cu moartea și le spuneau că alde ei nu trebuie lăsați în viață. În fiecare zi unii oameni erau aduși în garaje, iar alții duși nu se știe unde. Până în ultimul moment, prizonierii nu știau care era statutul lor. Apoi, când au ajuns în colonia din Olenevsk, nu a mai rămas nicio îndoială – erau prizonieri de război, iar faptul că nu aveau niciun drept și nicio protecție din partea convențiilor internaționale l-au înțeles clar încă de la prima primire, când acei monștri i-au batjocorit, i-au umilit, i-au torturat cu electroșocuri, au asmuțit câinii asupra lor și au rupt bastoanele de corpurile lor neajutorate.

Tortură, foame, provocări și căutarea lui Bandera

Prima jumătate a perioadei petrecute de Andrei în captivitate s-a desfășurat în centrele de detenție din regiunea Donețk, iar a doua – în temnițele din F. Rusă. Împotriva voinței sale, a fost obligat să „călătorească” prin cele mai îngrozitoare locuri din Siberia și Ural, Mordovia și Ciuvașia. Sistemul era conceput astfel încât prizonierii să nu fie ținuți într-un singur loc mai mult de jumătate de an, deoarece gardienii se obișnuiau cu ei și-i hărțuiau cu mai puțină fervoare.

Andrei spune că, datorită pregătirii fizice dobândite prin sport, a reușit să suporte, într-o măsură mai mare sau mai mică, cei trei ani de captivitate, dar în al patrulea an sănătatea sa a început să se deterioreze simțitor.

„În ultimii doi ani, nu am văzut deloc nici soarele, nici cerul – eram ținuți în celule de tip închis, îndoiți și cu mâinile la spate. Se întâmpla să vină un torționar și să spună: «Picioarele sus!» – și trebuia să le ții așa foarte mult timp. Apoi – o mie de flotări și trei mii de genuflexiuni. Dacă greșeai, te pedepseau și pe tine, și pe ceilalți”, relatează Andrei. 

„De asemenea, gardienii adorau să creeze condiții în care să ne facă să ne certăm între noi. Tăiau pâinea așa încât o felie să fie groasă, iar alta – de trei ori mai subțire. Iar noi eram cu toții flămânzi. Certurile din cauza pâinii, din cauza mâncării, sunt nespus de înfricoșătoare! Sincer, înainte nu aș fi crezut niciodată că o să ajung la închisoare. Și pentru ce? Pentru că mi-am apărat orașul natal!”

Probabil, nu a existat niciun prizonier de război pe care agenții FSB să nu fi încercat să-l convingă să-și trădeze patria. Când discuțiile cu Andrei Kraveț nu dădeau rezultate, torționarii îi spuneau: „Pleacă! Nu ne ești de niciun folos!” Iar odată, în Mordovia, în timpul unui interogatoriu, a avut loc un dialog cu adevărat epic. Andrei a fost întrebat:

— Unde îl ascundeți pe Bandera?
— Păi, el a murit, nu mai este.
— Ba nu, spune-ne, unde îl ascundeți?!
— Păi, nu știu, căutați-l singuri!

Credința, amintirile, visurile, revenirea

Pierderea contactului cu familia sa a fost deosebit de dureroasă. Andrei le-a simțit mereu sprijinul și dragostea, deși gardienii nu au lăsat să primească niciun mesaj. Dar mama lui îi trimitea scrisori prin Crucea Roșie. Într-o zi, totuși, a avut ocazia să scrie scrisori. A scris patru. Cu versuri pentru mama sa, pe care le compusese în captivitate. Și ea le-a primit!

Ce l-a ajutat să supraviețuiască în captivitate? Credința. Amintirile. Visurile. Andrei spune că era într-un grup de oameni care se rugau împreună, iar acest lucru îl ajuta. În ceea ce privește amintirile, spune că și-a amintit de fiecare persoană cu care a interacționat măcar o zi și de fiecare loc pe care l-a întâlnit în drumul său în timpul numeroaselor călătorii. De asemenea, își amintea în detaliu atlasul geografic pe care îl avea în copilărie, cu toate țările lumii, capitalele, steagurile și resursele lor minerale.

Le povestea tovarășilor despre toate acestea, pentru că, în afară de cărți, anume discuțiile erau elementul principal care îi menținea pe oameni într-o stare psihologică mai mult sau mai puțin acceptabilă. Fiecare împărtășea ceea ce știa: unii povesteau despre pescuit, alții – despre mașini, alții – despre fotbal. Andrei – despre călătorii. Ceea ce îi uimea cel mai mult pe ascultători era faptul că se poate călători și fără bani mulți, cu autostopul, făcându-ți prieteni și cunoștințe noi, care te ajută, te ospătează și te invită la ei acasă. Andrei însuși, întors acasă din călătorii, găzduia cu plăcere oaspeți. Așa se legau prietenii cu oameni din toată lumea. A făcut cunoștință cu brazilieni în Insulele Feroe, cu chilieni – în Grecia, cu un japonez – la aeroportul din Iran, iar în Kîrgîzstan are un prieten care voia să se mute în Ucraina.

Oricât de mult ar fi călătorit, Andrei nu a simțit niciodată dorința de a rămâne undeva; mereu îi era dor de casă. Iar când a venit, în sfârșit, momentul să se întoarcă din temnițele din Mordovia, nu a crezut că i se întâmplă o astfel de bucurie – credea că îl pregătesc pentru mutarea într-o altă închisoare. A putut răsufla ușurat abia atunci când, coborând din avion, a recunoscut aeroportul din Homel.

Simbolic este faptul că Andrei Kraveț s-a întors în Ucraina pe 26 iunie 2026 tocmai pe aceeași rută, Homel – Cernihiv, pe care a parcurs-o spre casă în iunie 2011, după prima sa călătorie în străinătate, 15 ani în urmă.

Pas cu pas

În prezent, Andrei urmează un program de tratament, reabilitare, recuperare psihologică și fizică. Mai întâi s-a aflat la Truskaveț, iar acum – la Cernăuți. În timpul captivității a slăbit cu 32 de kilograme. Astăzi e greu să recunoști în el tânărul epuizat, înfășurat în steagul ucrainean, care, zâmbind timid, vorbea la telefon cu mama sa, Tatiana. Acesta a fost primul lui sunet familiei imediat după ce a trecut granița ucraineano-belarusă.

Între procedurile medicale din cursul săptămânii, stătea singur în salon, pentru că avea nevoie de spațiu personal, care îi lipsise atât de mult în timpul captivității. Apoi a simțit nevoia să iasă printre oameni, să vadă, în sfârșit, lumea liberă. În ciuda intervenției chirurgicale recente la picior și a ploii, a călărit în cadrul sesiunilor de hipoterapie.

Recuperând timpul pierdut, îi place să cunoască oameni noi, să meargă aproape zilnic la concerte, iar la finalul acestora să facă fotografii sau videoclipuri cu vedetele. Are deja o întreagă colecție impresionantă: cu KOZAK SYSTEM, Gutcul Calipso, Jamala, Klavdia Petrivna și zeci de alți interpreți. A fost deosebit de impresionat de prezentarea cărții lui Serhi Jadan „Imnurile războaielor baroce”. Ulterior, Andrei a scris pe pagina sa de Facebook: „Cărțile au puterea de a lăsa amprente. Mai ales cele născute în vremuri dificile.”

Pe 3 septembrie, și-a sărbătorit pentru prima dată din 2021 ziua de naștere în libertate. Felicitările și surprizele primite de la mai mulți oameni arată că nu l-au uitat și că se bucură de revenirea lui: „În această zi au fost multe momente frumoase și cadouri: un tricou FC Kolos Kovalivka, cu autografe de la Timur Puzankov și antrenorul de portari Veaceslav Kernozenko, un cadou cu autograful lui Vitali Kliciko și multe altele. Și mi-am încheiat ziua de naștere, alături de tanufen, la concertul Jamalei.”

Întâlnirile cu colegii de luptă sunt deosebit de importante pentru Andrei. Unul dintre ei – „ofițerul cu literă mare Vitali Kosiuk”, cu care au fost împreună în captivitate, a venit chiar la Cernăuți să-l viziteze. Totuși, nu trebuie să credem că acel capitol dificil al vieții sale s-a încheiat, iar cel nou este numai zâmbete și flori.

„Unii cred că, odată cu întoarcerea din captivitate, toate problemele unei persoane se termină. De fapt, ele abia încep”, spune Andrei. „De exemplu, adaptarea: nu toată lumea te va înțelege în anumite momente, ci doar cei care au trecut prin aceleași încercări. O altă problemă este birocrația: în prezent, am un proces cu unitatea mea, deoarece, în timpul haosului din Mariupol, pur și simplu, nu s-a ținut jurnalul de luptă și nu există informații care să ateste că am fost rănit în timpul acțiunilor de luptă. Și, la fel, voi avea un proces cu Fondul de pensii, care mi-a refuzat plata ca persoană strămutată intern…”

Familia lui Andrei s-a împrăștiat în toată lumea. În timp ce se afla în captivitate, i s-a născut al treilea nepot, pe care l-a cunoscut la Truskaveț, în cadrul primei întâlniri cu familia după o perioadă îndelungată. 

Andrei a conștientizat prin suferință cât de important este, chiar și în momentele dificile, să prețuiești viața și să fii alături de cei dragi cât mai des posibil. Iat reflecțiile pe care le-a consemnat după sesiunea de hipoterapie spun multe: „Calul îți simte starea, dispoziția, tensiunea. Iar tu înveți treptat să ai din nou încredere, să te relaxezi și, pur și simplu, să trăiești clipa. Pas cu pas – spre vindecare. Uneori, pentru a merge mai departe, este suficient, pur și simplu, să nu te oprești.”

Redactare și adaptare: Olga Bulat