Principală  —  IMPORTANTE   —   VIDEO/ „Când am ajuns în…

VIDEO „Când am ajuns în Moldova și am mâncat o supă caldă în liniște, fără bombe, mi se părea că suntem în rai”

Cel mai mult, Alina își dorește să aibă din nou de făcut teme pentru acasă. Veaceslav, fratele ei, își dorește să șteargă din memoria sa tot tabloul apocaliptic pe care l-a văzut pe teritoriul țării sale. Mama lor, Valeria, își dorește să aibă 1500 de mâini, să se întoarcă în Ucraina și să-i scoată pe toți din pârjolul războiului. Margarita speră să-și îmbrățișeze din nou tatăl și să nu se mai despartă niciodată. Mama ei, Olga, se tot roagă ca, atunci când va deschide din nou telefonul, acolo să se anunțe despre încetarea războiului. Alina, mama Alisei și a lui Artiom, își dorește să salveze fotografiile de familie și să-și ia asupra sa un păcat…

Alina are 18 ani, e studentă la facultatea de Design grafic din Kiev. Noaptea de 23 spre 24 februarie, Alina încă își pregătea temele pentru acasă. Se culcase pe la ora 3. La 5, a fost trezită de sunetul telefonului. O telefonase mama.

M-a telefonat mama să-mi spună să adun lucrurile de primă necesitate și documentele. A început războiul. Deci, în două ore, timp în care am reușit să dorm, s-a schimbat totul. E atât de straniu. Te pregătești pentru următoarea zi de școală, faci temele pentru acasă, iar pe urmă, nici nu mai trebuie să mergi nicăieri”, își amintește Alina într-un plânset înăbușit.

„Vreau să mă întorc la universitate, să am de pregătit teme pentru acasă. Vreau să revin acasă, în orașul Ujgorod – e orașul pe care-l iubim atât de mult. Când e vreme însorită, ne plimbăm împreună cu părinții. Prietenele mele au rămas acolo, nu mai știm nimic despre ele”, continuă ea și izbucnește în hohote de plâns.

Mama ei, Valeria, intervine ca să o liniștească.  

 „Am fugit să ne ascundem în pădure”

Valeria mărturisește că s-a simțit neputincioasă atunci când a înțeles că nu are unde-și adăposti copiii pentru a-i feri de gloanțe și bombardamente.

„Am adunat în genți cele mai necesare lucruri, am luat câinele și pisica și am coborât în subsol, dar subsolurile erau încuiate. Nu eram pregătiți. Nimeni nu putea crede că în secolul XXI se poate întâmpla o asemenea grozăvie”, spune Valeria.

„Alături de noi este o pădure. Am fugit să ne ascundem în pădure. Când fugeam spre pădure, bombardamentele se tot intensificau. Am găsit un șanț, ne-am culcat acolo. Ne-am astupat urechile, nouă și câinelui, stăteam și ne rugam, pentru că altceva nu puteam face. Ne rugam ca gloanțele să nu nimerească în noi”, își amintește Valeria printre lacrimi.

„E o traumă psihologică pentru toată viața”

Dacă ar putea, Veaceslav ar șterge din memoria sa și a familiei sale sunetul sirenelor, al tunurile sfărâmate, vaietele, plânsetele care se auzeau atunci în pădure.

„Nimeni și nimic nu va fi în stare să șteargă aceasta din memorie. E o traumă psihologică pentru toată viața”, spune Veaceslav.

Apoi au fost telefonați de Corneliu. Au luat tot ce aveau pe ei și au pornit spre R. Moldova.

„Aici suntem în siguranță. Familia lui Corneliu ne-a salvat. Înțelegem că aici e pace, dar oricum ne este frică de orice, tresărim la fiecare bătaie de ușă. Poarta și ușile de la intrare sunt încuiate mereu. Iar când vine Corneliu, ne anunță că este el, apoi deschidem. Stăm ca pe ace. Și desigur, ne doare pentru rudele, prietenii și oamenii apropiați care au rămas acolo.

„Dacă aș fi avut 1500 de mâini, m-aș fi întors acum acolo să iau toți oamenii cu mine și toate animalele pentru a le salva. Sunt parte din viața noastră, din sufletul nostru”.

„Suntem foarte recunoscători poporului moldovean, în special lui Corneliu și familiei sale, pentru că ne-a salvat. Suntem în siguranță doar datorită lui, altfel, stăteam și acum în șanțul din pădure, dacă am mai fi fost vii”, spune Valeria.

Cele trei familii de ucraineni care au fugit din calea războiului

„Nu am fost lăsați singuri. Toți eram ai noștri”

După 17 zile în care au stat în subsol, și Alina cu copiii săi a ajuns în casa lui Corneliu.

Încă de la trecerea frontierei, Alina nu-și credea ochilor.

„Nu se mai auzeau sirenele. Nu mai erau rachete. Nu se mai vedeau exploziile. Mi se părea că am nimerit în rai. La fiecare două-trei minute, un moldovean se apropia de noi și ne întreba dacă suntem în ordine, dacă ne întâlnește cineva, dacă avem nevoie de transport. Vreți suc, mandarine, biscuiți pentru copii? Nu am fost lăsați singuri. Toți eram ai noștri” povestește Alina.

Aici, și ea, și copiii săi au primit tot de ce au nevoie, trăiesc cu amintirile de pace de până acum.  

„După cum s-a adeverit, cele mai dragi sunt amintirile, nu bogăția. Și iată, mi-e groază pentru fotografiile părinților – o cutie cu fotografii vechi. Iată cum să le salvezi?”, se întreabă femeia.

Alina recunoaște că în aceste vreme tulburi îi trec prin minte gânduri pe care credea că nu e în stare să le conceapă.

„Condamn războiul. Condamn crimele asupra oamenilor nevinovați, dar cred că există un caz când crimele sunt permise – atunci când, săvârșind o crimă, aduci pace tuturor oamenilor. Pentru o singură dată, vreau să devin ucigașă și să-l am alături pe cel care se face vinovat de toate astea…”, accentuează Alina.

Intervine Valeria:

„Lasă-l, Alina. Toți vor răspunde în fața lui Dumnezeu. Va veni și rândul lui”, spune Valeria.

„Mă simt vinovată pentru faptul că eu sunt la adăpost, iar ea – printre bombe”

Olga mărturisește că îi este frică de telefon.

„E greu. E greu să te controlezi. Nicidecum nu lăsăm telefoanele din mână, monitorizăm știrile, tot așteptând un mesaj de pace, dar știrile sunt tot mai groaznice”.  

„Cu corpul, noi suntem aici. Ne odihnim. Avem de toate, dar sufletul ni-i acolo unde e strașnic. Cum vedem că este o avertizare de bombă, ne îngheață inima și ne este frică chiar și să scriem, pentru că nu știi unde se află acești oameni, poate fug spre adăpost, spre subsol, și mesajul tău îi poate distrage. Nu știu cât mai rezistăm așa”.

„Este insuportabil ca în fiecare zi, seara, să o telefonezi pe mama și să-i spui că tu aici ești bine, să-i auzi glasul și pe urmă, în loc de la revedere, pe curând, să asculți la receptor – adio. E sfâșietor. Mă simt vinovată pentru faptul că eu sunt la adăpost, iar ea – printre bombe”, povestește Olga.

Olga crede că, după cele trăite acum, nimic nu va mai fi la fel.

„Nu mai zic de maturi, căci copiii sunt și mai chinuiți. Ei văd toate acestea și le simt, deși se țin. Și au devenit maturi. S-au maturizat acum și mai degrabă ei deja ne încurajează pe noi, decât noi îi susținem pe ei”, spune Olga.

Fiica sa, Margarita, spune că nu-și poate ierta faptul că ea are un acoperiș deasupra capului, iar tatăl ei se ascunde prin subsoluri.

Casa lui Corneliu Tarlapan – adăpost pentru refugiați

„Dreptatea e de partea Ucrainei”

„L-am îmbrățișat pe tata așa, de parcă ar fi ultima dată, pentru că nimeni nu știe dacă ne mai vedem vreodată. E groaznic”, spune cu un nod în gât.

„Desigur că ne copleșesc și momente de deznădejde, dar, oricum, credem că Ucraina va câștiga, pentru că dreptatea e de partea Ucrainei”, mai adaugă Margarita.

Valeria și copiii săi – Alina și Veaceslav, Olga și fiica sa, Margarita, Alina cu fiul Artiom și fiica Alisa, un câine și trei pisici – toți s-au adăpostit în casa familiei lui Corneliu.  

Corneliu o cunoștea doar pe Valeria, dar a întins o mână de ajutor și altor refugiați din Ucraina.

„Se știe că noi, moldovenii, mergem la odihnă în Bukovel, acolo am cunoscut-o pe Valeria și familia ei. Imediat cum am înțeles că războiul e pe bune, am telefonat-o să vină în casa mea. Și, desigur, i-am spus că suntem dispuși să adăpostim și alte familii în casa noastră la sol din Chișinău. Ea și-a anunțat prietenele și au venit și ele, împreună cu copiii lor”.

„Dacă suntem vecini, suntem și rude într-un fel”

Corneliu are grijă de ucrainence și de copiii lor, „începând cu drumul de la trecerea frontierei până la praful de spălat”.

„Eu fac voluntariat de 15 ani. Altfel nu pot trăi. Mă bucur că eu și familia mea putem aduce o urmă de speranță pe fața acestor suflete chinuite. E inuman ce li se întâmplă”. 

  

Corneliu Tarlapan, voluntar

Și pentru că actele de caritate generează alte acte de caritate, prieteni și cunoscuți îi încredințează bani lui Corneliu, pentru ca faptele bune să ajungă și la alți refugiați.

„Eu cumpăr produse alimentare, produse de igienă, haine și încălțăminte pentru copii – le încarc în microbuz și ajung în sate, unde mă așteaptă refugiații. Căci, dacă suntem vecini, suntem și rude într-un fel”, spune Corneliu.

De la începutul invaziei ruse în Ucraina și până în prezent, (perioada 24 februarie – 17 aprilie), în R. Moldova au intrat 385.998 de cetățeni ucraineni. Dintre aceștia, pe teritoriul țării noastre au rămas 91.828 de oameni, anunță Ministerul Afacerilor Interne.