Copii refugiați din Ucraina, elevi în școlile din R. Moldova
În spatele ușilor unui liceu din Căușeni, vindecarea unor copii refugiați din Ucraina începe simplu: un copil care nu se mai teme să vorbească, altul care vine acasă și povestește entuziasmat despre colegi sau dimineți în care elevii se pregătesc singuri pentru școală, fără lacrimi și frică. Pentru multe familii refugiate, liceul „Alexandr Pușkin” din Căușeni este mai mult decât un loc unde copiii învață — a devenit spațiul în care, treptat, încearcă să-și recapete sentimentul de siguranță după război și ani de instabilitate.
„Când copilul începe iar să povestească, acesta este deja un mare plus”
În liceul „Pușkin” învață și mulți copii refugiați din Ucraina. Surorile gemene Olena și Maria au fugit din Ucraina acum patru ani și s-au stabilit în satul Grădinița. Astăzi, copiii lor învață la liceul „Pușkin” din Căușeni, iar ambele femei vorbesc despre școală nu doar ca despre un loc unde copiii învață, ci ca despre un spațiu în care au început, treptat, să se simtă din nou în siguranță.
Olena spune că fiului ei i-a fost foarte greu să se adapteze după mutări repetate și după închiderea școlii din sat. „Abia veniserăm, el era deja într-o școală, iar peste câțiva ani iar să schimbe școala… Pentru un copil acesta este un stres mare”, spune femeia. Cea mai mare problemă a rămas limba. „Unii copii vorbeau în română, alții rusește. Pe unii îi înțelegea, pe alții nu”, povestește ea. Mama încerca să-l ajute, deși nici ea nu cunoștea limba română. „Îi spuneam măcar să învețe să înțeleagă. Dacă nu poți vorbi, măcar să înțelegi ce vor de la tine.” Astăzi însă vede schimbări. „Fiul meu a devenit mai calm, mai reținut. Chiar dacă încă nu vorbește româna, începe deja să înțeleagă”, spune Olena, mulțumindu-le profesorilor pentru răbdare. „Profesorii au nevoie de foarte multă răbdare, pentru că un profesor și mulți copii – trebuie să reușești să explici fiecăruia, să găsești o abordare pentru fiecare.”
Povestea surorii sale, Maria, este și mai grea. Femeia crește singură trei băieți și spune că înainte să ajungă în Moldova, viața lor s-a prăbușit treptat sub presiunea războiului. Casa lor din regiunea Hmelnîțkîi se afla la doar câțiva kilometri de depozitele militare și de o unitate militară bombardată de mai multe ori. „La mine în casă au sărit toate ferestrele”, povestește ea. În același timp, războiul i-a afectat și familia. „Fostul meu soț a devenit instabil psihic. Ridica mâna asupra mea când eram însărcinată cu Ilia”, spune femeia. Sora ei a plecat prima din Ucraina, pe 27 februarie, iar Maria a mai rămas încă jumătate de an, încercând să reziste. „Am văzut că nimic nu se schimbă, ba chiar lucrurile mergeau spre mai rău. Era foarte greu să trăim acolo și a trebuit să plec și eu aici.”
După refugiu, copiii au trecut prin încă o schimbare dureroasă: închiderea școlii din Grădinița și transferul la Căușeni. Maria își amintește că era îngrozită, mai ales pentru băiatul cel mic, care era în clasa întâi și avea probleme de comportament. „Mergea la școală și deranja lecțiile. Înțeleg că aceasta era problema copilului, nu a profesorului. Eu mergeam la școală ca la serviciu. Deja îmi era rușine, nu mai știam ce să fac.” Spune că profesorii și directoarea au reacționat imediat, au discutat cu ea și au încercat să găsească soluții. „Slavă Domnului că profesorii m-au ascultat, m-au înțeles. Datorită directoarei și învățătoarei de la clasa întâi am reușit să rezolvăm situația.”
Un alt băiat, Vadim, avea episoade de panică și se închidea în sine atunci când cineva ridica vocea la el. Maria l-a înscris la psiholog și spune că acum începe să vadă schimbări. „A început să ajute, să vorbească mai mult, să se deschidă.” Pentru ea, cele mai importante semne ale adaptării nu sunt notele sau performanțele școlare, ci momentele simple de acasă. „Când copilul vine acasă și nu se mai închide în sine, iar mama îl întreabă ceva și el începe să povestească entuziasmat, acesta este deja un mare plus.”
„Copiii au decis că noi deja trebuie să rămânem aici”
Clara Zamfir, mamă a cinci copii, spune că familia ei a trecut prin mai multe țări și școli înainte să ajungă la liceul „Pușkin” din Căușeni. Soțul este ucrainean, ea este cetățeană a R. Moldova, însă au locuit ani întregi în Ucraina, unde s-au născut copiii lor. După începutul războiului, familia a fugit în Polonia. „Undeva eram primiți bine, undeva nu. Au început să apară replici de genul «Întoarceți-vă în Ucraina voastră»”, povestește femeia. Ulterior au decis să vină în R. Moldova, fără să știe că la Căușeni există o școală cu predare în limba rusă.
Cel mai mare stres era pentru fiul lor, Alexandr, care trebuia să susțină examenele de clasa a IX-a. În august 2024, cu doar câteva zile înainte de începerea anului școlar, familia a ajuns la liceul „Pușkin”. „Am intrat pe teritoriul școlii și am fost întâmpinați foarte bine. Directoarea a spus: «Da, desigur, vă primim cu drag.»”
Fetele Clarei au fost inițial înmatriculate la școala din Plop-Știubei, unde una dintre profesoare încerca să le ajute, dar bariera lingvistică rămânea apăsătoare. „Vedeam cum vine Zlata acasă. Întrebam: «Ce faci?» – «Bine.» Dar vedeam că copilul suferă”, povestește Clara. Între timp, fiul ei, Alexandr, care ajunsese la Liceul „Pușkin”, venea acasă „foarte mulțumit și vesel”. Atunci mama a decis să le transfere și pe fete la această școală. „Aici însă s-a deschis foarte mult, vine acasă veselă”, menționează femeia. Copiii au început să meargă în excursii la Chișinău, Tiraspol ori Saharna, iar băiatul cel mare a câștigat locul întâi la alergare.
Astăzi, Clara spune că diminețile în familia lor arată altfel decât în primii ani de refugiu. „Aici nu există probleme să se trezească pentru școală. Sunt deja îmbrăcați și gata de plecare. Ei știu că aici sunt așteptați cu drag.” Familia s-a mutat definitiv la Căușeni pentru a fi mai aproape de școală, iar femeia spune că tocmai copiii au fost cei care au luat, de fapt, decizia finală: „Copiii au decis că noi deja trebuie să rămânem aici.”
Fiul ei, Alexandr Zamfir, elev în clasa a X-a, spune că adaptarea a fost mult mai ușoară decât se aștepta. „Am fost primit bine atât de profesori, cât și de elevi.” Băiatul spune că în Polonia subiectul războiului era discutat constant și uneori devenea motiv de glume. „În Moldova nu am observat niciodată așa ceva. Chiar și băieții mai problematici nu au adus niciodată în discuție acest subiect.”
„Mamă, mi-am făcut prieteni noi”
Victoria, refugiată din Odesa, spune că fiul ei a început să meargă la liceul „Pușkin” direct în clasa a doua, după ce anterior învățase în Estonia, în limba estonă. Când familia a ajuns la Căușeni, copilul știa doar rusa, iar schimbarea unei noi școli după război și refugiu părea o nouă încercare dificilă. „Să treacă de la estonă la rusă a fost puțin greu”, spune femeia. Totuși, încă din primele zile, băiatul a început să vină acasă entuziasmat. „Mamă, mi-am făcut prieteni noi!”, „Mamă, uite ce ne-au făcut acolo!”, „Mamă, uite ce ne-au povestit!”, îi spunea zilnic. Mama povestește că profesorii îl implicau permanent în activități și îi explicau totul cu răbdare. „Profesorul acesta m-a lăudat. Profesorul celălalt mi-a spus că sunt bravo pentru ce am făcut”, îi povestea copilul. Victoria spune că băiatul merge astăzi la școală „cu plăcere și cu dorință” și că nu a existat niciodată o situație în care să fie discriminat pentru că este din Ucraina. „Este o clasă multinațională. Nu a existat nici măcar o singură dată în care cineva să-i spună că este din altă țară.”
O experiență asemănătoare descrie și Lidia, mamă refugiată din Ucraina, a cărei fiică, Inessa, a ajuns la liceu anul trecut, în clasa a VIII-a. „Nu este pentru prima dată când își schimbă școala, de aceea pentru noi a fost un moment foarte emoționant”, spune femeia. Adaptarea însă a fost mai ușoară decât se temeau că va fi. „Deja din prima lună au apărut emoții pozitive – începea să ne povestească diferite lucruri.” Lidia spune că pentru un adolescent relațiile din clasă sunt aproape la fel de importante ca studiile. „Dacă unui copil îi este bine și confortabil în clasă, atunci și învățătura merge mai bine.”
Acest material a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a proiectului „Consolidarea rezilienței de sus în jos și de jos în sus în Republica Moldova”, cofinanțat de Uniunea Europeană. Conținutul materialului aparține autorilor și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.
