Creanga si Eminescu prin Targul Iesilor
Din cele dintai zile, dupa ce s-au intalnit, s-a stabilit o mare prietenie intre Creanga si Eminescu. Creanga, tipul romanului simplu, natural, nefalsificat de ideile si cultura moderna, l-a captivat pe Eminescu. In scurt timp, nimeni nu mai vazu pe Creanga fara Eminescu si pe Eminescu fara Creanga.
Amandoi veneau la Junimea, amandoi plecau de la Junimea. Erau zile cand cei doi pur si simplu dispareau. Unde se duceau? Ce faceau? Ce vorbeau zile si nopti intregi? Nimeni nu stia. Plecau amandoi si se infundau pe la vreun crasmar de prin Tatarasi, Pacurari sau Nicolina.
Acolo nu se puneau pe baut, cum spuneau unii (pentru ca multi cred ca bautura le-ar fi ruinat sanatatea), ci isi traiau viata asa cum le placea lor, o viata simpla si primitiva.
Era o placere pentru ei sa se aseze intr-o odaie scunda, in fundul unei crasme, pe lavite de lemn, cu bratele rezemate de o masa murdara, serviti de un baietel de „carciuma”.
Cereau sa li se friga o bucata de pastrama, cu niste carnati cu usturoi alaturi (vai de lume cum erau pregatiti), mai cereau si o ulcica de vin si, dupa ce mancau, stateau inaintea unui pahar cu vin toata noaptea.
Cand crasmarul dorea sa inchida dugheana, ei plecau in alta parte a orasului, unde stiau ca localul sta deschis pana la ziua. Cand se saturau de hoinarit, se indreptau obositi spre bojdeuca din Ticau.
Odata, hotarati sa ajunga mai degraba in dealul Ticaului, au pornit vitejeste, dar, mai sus de coltul strazii Pacurari, in dreptul ulitei ce urca spre Copou, mai treci daca poti! Din vatra hanului Strachina se ridica un firisor subtire de fum, mirosind nebuneste a carnati fripti, de nu era chip sa faci un pas mai departe.
Tras de unda fumusorului, Creanga se pomeni langa furca vetrei sfaraitoare. In acele vremuri ograda era plina de carausii si harabagii Tarii de Sus, care aduceau tot felul de marfuri dinspre Lemberg si Cracovia, ducand inapoi poloboace cu vin, miere si ceara de albine, burdufuri cu branza si butoaie cu carne sarata.
De cand cu drumul de fier, batranul han ramase doar pe seama satenilor veniti la targ, dar isi pastra inca neostoite obiceiurile stravechi. Flamanzilor care poposeau la han li se inmana cate o strachina cu jaratec pe care sa-si friga dupa plac bucata de pastrama sau potcoava de carnati aleasa din cada de lemn aflata langa tirizie.
Insetatii primeau cate un ulcioras burduhos, de vreo trei ocale, gol. Urmau sa-l umple in racoarea beciului, la caneaua unuia dintre butoaie aflate in seama unei cotoroante batrane, care insemna cu o dunga numarul de plinuri. Dupa ce mancau, aranjati cat sa le tina pana in Ticau, urcau intr-o birja mergand incet pe langa posta cea noua a Copoului, oprind telegarii aproape de capatul Sarariei.
Nu au mai trecut pe la hanul lui Topor, pentru ca nu se facea, dupa atata ocol, sa mai zaboveasca si aproape de casa. Coborand rapa, aproape de portita, Creanga incepu sa strige: „Tinco, iata-ne, am sosit! Intregi si navatamati. Doar foamea ne roade pe dinauntru si oboseala ne da gata pe dinafara”.
Banuind ca or fi pe aproape, caci de la mancare omul ei niciodata nu lipsea, Tinca abia daduse de o parte oala cu bors acru cu tocmagi, dres cu smantana si mesteca iute in harb de ceaun o mamaliga aurie.
Intr-o tigaie cu unt si cu ceapa prajita sfaraia de mama focului o cobaie pusa la fript. Cand apareau in usa erau de nerecunoscut; hainele neingrijite, figurile obosite de veghe, de truda si putin de bautura, insa foarte incantati de asemenea drumetii, gata sa le reinoiasca a doua zi. SURSA: ziare.com
