Trenul nesfârşit al deportaţilor basarabeni: „Mama credea că ne vor duce la moarte”

Ziua Vic­to­ri­ei în al Doi­lea Răz­boi Mondi­al, pen­tru une­le popoa­re care au făcut par­te din fos­ta URSS, se aso­ci­a­ză cu eve­ni­men­te­le tra­gi­ce de depor­ta­re forţa­tă. Con­form esti­mă­ri­lor spe­cia­li­ş­ti­lor, în anii ’30 — ’40, din fos­te­le repu­blici sovi­e­ti­ce au fost depor­ta­ţi mai mult de 6 mili­oa­ne de oameni. Numă­rul celor depor­ta­ţi din Basa­ra­bia e de ordi­nul zeci­lor de mii. Unii au murit pe drum, alţii au tre­cut prin boli, chi­nuri, munci sil­ni­ce, repre­siuni. Cei mai noro­coşi au reu­şit să se întoar­că aca­să, unde îi aştep­ta stig­ma de „duş­man al popo­ru­lui”, cu toa­te con­se­cinţe­le.

Teo­do­sia Cozmin avea 7 ani când a fost ares­tat tatăl ei, în mai 1945. Moti­vul ares­tă­rii – ar fi cola­bo­rat cu auto­ri­tă­ţi­le româ­ne, până la ane­xa­rea Basa­ra­biei, când acest teri­to­riu era par­te lega­lă a Româ­ni­ei. Noi­le auto­ri­tă­ţi sovi­e­ti­ce, care au ane­xat Basa­ra­bia, ţin­teau în pri­mul rând inte­lec­tu­a­lii: învă­ţă­to­rii, pre­o­ţii, pri­ma­rii, pen­tru a-i deni­gra, repri­ma sau chiar a-i eli­mi­na din soci­e­ta­te. Tatăl Teo­do­si­ei Cozmin şi pri­e­te­nul său, Ion Mos­cal­ciuc, erau che­ma­ţi tot mai des la Sovi­e­tul sătesc, struc­tu­ra admi­nis­tra­ti­vă sovi­e­ti­că. Aco­lo, erau anche­ta­ţi până sea­ra târ­ziu.

„De ce să mă otrăvesc, dacă am zile să trăiesc?”

Atunci, Teo­do­sia Cozmin avea 3 surori mai mari şi un fra­te, de câte­va luni. Seri­le, când cei mai mici ador­meau, Teo­do­sia rămâ­nea cu mama şi buni­ca. Să aştep­te. Ele nu se cul­cau până nu venea tatăl, Ghe­or­ghe Cos­min, de la inte­ro­ga­to­riu. „Se întorcea dis­trus. Mama îl între­ba: „Ce-i, Ghe­or­ghe?” „Nu-i nimic, totul va fi bine”, răs­pun­dea el. Nu voia să ne des­cu­ra­je­ze. Mă lua pe mine în bra­ţe şi înce­pea să cân­te o melo­die pe care, se pare, a compus-o chiar el – „Aşa-mi vine une­ori / Să mă otră­vesc să mor, / Dar mai stau şi mă gân­desc: / De ce să mă otră­vesc, / Dacă am zile să tră­iesc?”. Toţi cân­tau şi plân­geau”, îşi amin­teş­te Teo­do­sia, cu ochii înlă­cri­ma­ţi.

Tatăl Teo­do­si­ei a fost cer­ce­tat o lună de zile, apoi l-au dus la închi­soa­rea din Soro­ca. Aco­lo a mai stat o lună, timp în care mama, aca­să, se lup­ta cu „pos­ta­v­ka”, o obli­ga­ţie de a dona sta­tu­lui marea par­te a pro­du­se­lor cere­a­li­ere. Între timp, una din­tre surori şi buni­ca muri­se­ră. Ast­fel, Teo­do­sia rămâ­nea aca­să cu Iaco­baş, fra­te­le cel mai mic, în timp ce „suro­ri­le mer­geau la câmp, iar mama sta zile-n rând să dea vaca la car­ne”. Curând, s-a stins şi fra­te­le cel mai mic. Apoi, a înce­put tifo­sul. În 1946, a urmat foa­me­tea. „Mama se zbă­tea ca peş­te­le pe uscat. Nu aveam nimic în casă, decât niş­te zes­tre pen­tru suro­ri­le mai mari. A vândut-o, ca să ieşim din foa­me­te”, îşi amin­teş­te feme­ia.

Cât tata era la închi­soa­re, mama mai adu­na câte ceva şi mer­gea la Soro­ca pe jos, ca să-i ducă şi lui de mân­ca­re. „Nu o lăsau să trans­mi­tă nimic. Plân­gea şi se aşe­za în genunchi. Nu mai ştim dacă pache­te­le ajun­geau la tata, că nu le orga­ni­zau întâl­niri. Mama, când ple­ca, se uita la închi­soa­re şi tata une­ori o vedea şi îi făcea din mână. Aceas­ta era toa­tă comu­ni­ca­rea lor”, poves­teş­te Teo­do­sia.

În acest an se împli­nesc 76 de ani de la pri­mul val al depor­tă­ri­lor sta­li­nis­te. În noap­tea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de per­soa­ne au fost urca­te în vagoa­ne și tri­mi­se în Sibe­ria. Chiar și după 76 de ani de atunci, isto­ri­cii nu cunosc numă­rul exact al oame­ni­lor care au sufe­rit de pe urma repre­siu­ni­lor comu­nis­te, esti­mă­ri­le ridicându-se la câte­va sute de mii de per­soa­ne depor­ta­te în peri­oa­da 28 iunie 1940 – 5 mar­tie 1953.

„Mi s-a încleştat mâna de haina mamei”

1949 se ară­ta a fi un an agri­col bun. Veci­nii şi rude­le mer­geau în câmp, la pră­şit, iar Teo­do­sia rămâ­nea aca­să cu copi­lul suro­rii mai mari. Depă­nând amin­tiri, se opreş­te la acea sea­ră. „Au venit lucră­to­rii din câmp. Mama avea pre­gă­ti­te niş­te buca­te, am stat la masă cu toţii. Pe mine, mă apu­ca­se o tris­teţe groaz­ni­că, ca din senin. M-am aşe­zat pe mar­gi­nea cup­to­ru­lui şi m-am pus pe gân­duri. Mama zice: „Aţi văzut azi pe şosea ce mul­te maşini tre­ceau? Ce s-a stâr­nit?” Cine­va a răs­puns: „Cine ştie, Daria? Maşi­ni­le au tre­bu­ri­le lor”. Apoi, au tot vor­bit, şi-au amin­tit lucruri dintr-ale lor, au spus ban­curi. Cine­va zice, la un moment dat: „Ia ce mult stăm la voi, de par­că mâi­ne n-o să ne vedem”.

Se făcu­se târ­ziu, aşa că mama şi fete­le au aşter­nut pen­tru somn şi au mers la cul­ca­re. Abia aţi­pi­se­ră, când cine­va bătu în uşă. „Mama s-a ridi­cat. Eu dor­meam iepu­reş­te şi m-am tre­zit. Am aler­gat după mama. Recu­nos­cui vocea secre­ta­ru­lui Sovi­e­tu­lui sătesc, care i-a spus mamei să des­chi­dă, să nu se tea­mă. Mama zice: „Dar ce cău­ta­ţi la ora asta?” Era tre­cut de două noap­tea. El zice: „Des­chi­deţi, nu vă temeţi, mă cunoa­ş­teţi doar”. Mama a des­chis. Cum a cră­pat uşa, au năvă­lit mos­ca­lii ruşi”.

Daria Cozmin, văzând că dau năva­lă, le-a zis: „Doam­ne, Dum­ne­ze­u­le, cât se poa­te? V-am dat tot ce-am avut, mi-aţi luat băr­ba­tul de la cinci copii. Acum ce vreţi să lua­ţi? Via­ţa noas­tră?”. Teo­do­sia avea zece ani şi ulti­mii trei îi petre­cu­se în anche­te, repre­siuni, foa­me­te, boli, des­pă­rţi­rea de tata. La acel moment nu mai cre­dea în nimic: „Nu puteam spu­ne un cuvânt, mi s-a încleş­tat mâna de hai­na mamei. Ne-au spus că tre­bu­ie să ple­căm de aca­să, să ne gră­bim, că avem puţin timp”, spu­ne Teo­do­sia Cozmin.

„Oare pentru aceşti eliberatori am învăţat poezii?”

Mama înce­pu­se a săru­ta pereţii, Teo­do­sia se miş­ca cu greu din urma mamei, „de par­că picioa­re­le îmi erau de pia­tră. Ne-au spus să luăm niş­te hai­ne cu noi. Mama i-a rugat să spu­nă unde ne duc, iar ei au refu­zat. Mama cre­dea că ne vor duce la moar­te, avea trei­zeci şi ceva de ani atunci, iar tata a murit la vâr­sta – pe urmă am aflat – de 40 şi ceva, în floa­rea vieţii”. Toţi au fost urca­ţi într-un camion. Era spre dimi­nea­ţă.

„Cum stă­team în piros­trii lân­gă cabi­nă, iar ei cu arme­le asu­pra noas­tră, m-am gân­dit – oare pen­tru aceşti eli­be­ra­tori am învă­ţat poe­zii?”, îşi amin­teş­te Teo­do­sia, la o dis­tanţă de cir­ca 7 dece­nii.

De la casa lor, maşi­na a tre­cut la altă casă şi tot aşa, până s-a încăr­cat. Una din­tre surori, mări­ta­tă la acea vre­me, a vrut să mear­gă cu ele, dar mama i-a stri­gat să fugă. Maşi­na a por­nit spre Flo­reşti, cen­trul raio­nal. Erau cami­oa­ne şi la alte case din sat. Au ajuns la gară. Aco­lo le aştep­ta eşa­lo­nul fero­vi­ar. „Erau mul­te vagoa­ne cu care trans­por­tau vite­le la car­ne. Ne-am luat baga­je­le modes­te şi ne-au gră­bit spre vagoa­ne. Eram în pri­mul vagon de lân­gă loco­mo­ti­vă. Am înce­put să le număr. Ulti­mul vagon nu se vedea”, spu­ne feme­ia. S-a ghe­mu­it în fun­dul vago­nu­lui. Apă­reau mereu alte maşini şi căru­ţe. Vago­nul s-a umplut. Aer puţin. Zăvo­rul – tras. „Ne uitam cu tris­teţe la peron. Sea­ra, tre­nul spre Sibe­ria a por­nit. Care bocea, care stri­ga „să ne scri­eţi, să ştim ce va fi cu voi mai depar­te!”. Curând, tre­nul a tre­cut pe lân­gă satul nos­tru…”, ada­u­gă Teo­do­sia Cozmin.

„Tot oraşul Blagoveşcensk e săpat cu mâinile deportaţilor. Am fost robi”

Îşi amin­teş­te de copi­ii care leşi­nau de căl­du­ră şi de miro­sul greu, apoi de sta­ţii, de tai­ga, de plo­i­le gre­le şi de aştep­ta­rea dure­roa­să. „Aco­lo unde ne-au dus, iar­ba era mai mare decât omul. Ne-au pus în barăci de lemn, unde erau nare – paturi cu două eta­je făcu­te din topor. Fie­că­rei fami­lii i-au dat câte o nară. Au orga­ni­zat lumea pen­tru lucru. Am stat aproa­pe o lună în tai­ga. Sora mea, Euge­nia, a fost para­li­za­tă din cau­za con­di­ţi­i­lor de aco­lo”, reme­mo­rea­ză Cozmin.

După, au fost puse pe lis­tă să fie trans­fe­ra­te în Iaku­tia. Au urcat în tren şi, de obo­sea­lă, au ador­mit. Nu aveau cea­suri şi nici nu şti­au locu­ri­le. Au tre­cut de sta­ţia lor şi au ajuns în Amur­sk, apoi într-un sovhoz din pre­a­j­mă. Au fost repar­ti­za­te în căt­u­nul 4. „Ne-au băgat într-un vagon, în ste­pă. Ne mân­cau ploş­ni­ţe­le, era plin de insec­te. Spre iar­nă, ne-au dus în niş­te barăci. Era atât de frig! Cei maturi mun­ceau la fer­ma de vite din noap­te până-n noap­te, iar copi­ii cău­tau de foc, de mân­ca­re. Am dus-o foar­te greu 3 ani în acel căt­un”.

Apoi a venit un nou ordin: au fost duşi în ora­şul Bla­go­veş­cen­sk pe Amur. „Au eli­be­rat depo­zi­te de la maga­zi­ne, de pe o stra­dă cu mul­te maga­zi­ne. Ne-au dat câte-o nară. Era gro­zav de frig. Când spă­lam pode­le­le, noi, ca copi­ii, des­culţi, făceam lune­cuş şi ne dădeam pe el, că îngheţa apa. Pes­te vre­un an de zile, au făcut niş­te case de lemn şi au dat la fie­ca­re fami­lie câte o oda­ie. Mama nime­ri­se la mun­că la săpat pământ, sora – la con­stru­cţii. Tot ora­şul Bla­go­veş­cen­sk e săpat cu mâi­ni­le depor­ta­ţi­lor, pen­tru cana­li­za­ţii. Era foar­te trist, pri­meau bani mizeri, care abia ajun­geau pen­tru exis­tenţă. Aşa, opt ani am fost robi ade­vă­ra­ţi în Rusia, în acest oraş”, con­chi­de Teo­do­sia Cozmin.

Abia în august 1957 li s-a per­mis să revi­nă în Mol­do­va. Dar nu în pro­pria casă, ocu­pa­tă de sovi­e­tici şi trans­for­ma­tă în gră­di­ni­ţă de copii. Au popo­sit la sora răma­să aca­să. Abia în 1961 au reu­şit să-şi redo­bân­deas­că casa.

„Recuperarea a fost un proces foarte anevoios”

Ion Var­ta, Direc­tor gene­ral al Ser­vi­ci­u­lui de Stat Arhi­vă al R. Mol­do­va

Isto­ri­cul Ion Var­ta este acum direc­to­rul Arhi­vei Naţio­na­le. El a stu­di­at depor­tă­ri­le şi expli­că de ce erau depor­ta­te anu­me per­soa­ne­le şi fami­li­i­le înstă­ri­te. Potri­vit lui Var­ta, anu­me aşa sta­tul sovi­e­tic îşi atri­bu­ia auto­mat bunu­ri­le lor: „Erau cata­lo­ga­ţi „chia­buri”, per­soa­ne care exploa­tea­ză mun­ca năi­mi­tă, care câş­ti­gă din alte acti­vi­tă­ţi, cum ar fi come­rţul. Erau inclu­şi în lis­te­le pros­cri­şi­lor. În mod lapi­dar, le era exa­mi­na­tă „vina”. Urmau depo­se­dă­ri­le abu­zi­ve de bunuri şi depor­ta­rea. Din RSSM au fost depor­ta­te, pe eta­pe, uşor pes­te 80.000 de per­soa­ne. Dese­ori sim­pla pre­zenţă în cali­ta­te de mem­bru pe lis­te­le par­ti­de­lor româ­neşti era un capăt de acu­za­re în baza căru­ia puteai fi depor­tat”.

Până astăzi, nu se cunoa­ş­te un număr al celor care ar fi reu­şit să-şi întoar­că ave­rea. „Nu s-a dus o evi­denţă exac­tă, iar recu­pe­ra­rea a fost un pro­ces foar­te ane­vo­ios. Moti­va­rea a fost că sun­tem un stat sărac, nu avem mij­loa­ce”, ada­u­gă Var­ta. Ast­fel, mulţi din­tre cei întorşi aca­să tre­ceau şi mai trec nepu­tin­cioşi, dimi­nea­ţă de dimi­nea­ţă, pe lân­gă casa şi tere­nu­ri­le lor de altă­da­tă, nere­do­bân­di­te încă.

Trei valuri de depor­tări ale popu­la­ţi­ei din Basa­ra­bia şi nor­dul Buco­vi­nei au zdrun­ci­nat isto­ria etni­ci­lor români din aces­te ţinu­turi. La 12-13 iunie 1941 a avut loc pri­mul val, fiind ridi­ca­ţi cir­ca 30 de mii de oameni. Într-o sin­gu­ră noap­te, cea din 5 spre 6 iulie 1949, au fost depor­ta­te pes­te 35 de mii de per­soa­ne, aces­ta fiind con­si­de­rat cel mai mare val de depor­tări. Cel de-al tre­i­lea val, în cadrul căru­ia au fost ridi­ca­te câte­va mii de oameni, a avut loc la 31 mar­tie – 1 apri­lie 1951. Potri­vit isto­ri­ci­lor, nici până astăzi nu se cunoa­ş­te cifra exac­tă a celor care au avut de sufe­rit de pe urma depor­tă­ri­lor, esti­mă­ri­le fiind de câte­va sute de mii de per­soa­ne depor­ta­te.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

  1. Adevar

    nu Rusii nu sla­vii au depor­tat oame­nii in SIberia…cine a adus comu­nis­mul in Rusia ??? cine este karl mar­ks si fri­dri­ch engels ?? cine este Lenin tri­mas de win­d­sori in Rusia si spon­so­ri­zat ??? cine este ide­o­lo­gul gula­gu­lui Nafta­lii Aaro­no­vici Fren­kel …cine este Iosya Visa­rio­no­vici Yuda­sh­vili …lumea tre­bu­ie sa stie ca toa­ta eli­ta poli­ti­ca era nu din rusi si slavi …aa ca nu da-ti vina pe rusi caci tot iubi­tii vos­tri euro­peni cu gin­di­re schi­zo­fre­ni­ka de fas­cisti si natisti la un loc au facut toa­te aces­te rele, astai purul ade­var

  2. Culea

    Dodon a pus flori in genunchi la tero­ris­tii de la Ben­der cu Kra­s­no­iel­s­ki in Trans­nis­tria nici­o­da­ta la monu­men­tul depor­ta­ti­lor din Basa­ra­bia . Cica ii repre­zin­ta si are pre­ten­tia sa repre­zin­te pe toa­ta popu­la­tia (sau “popo­rul”). Sunt con­vins ca nu pe basa­ra­beni care sunt +7% din RM (cel mai larg seg­ment de popu­la­tie prin RM). Rusi­ne la acest sef de colhoz ales sef de teri­to­riu !!! Poa­te este bine sa ii adu­ca amin­te nis­tre­nii si Kra­s­no­i­les­ki (de la Lon­dra) din cind in cind ca Pac­tul Riben­tro­pp – Molo­tov a fost denun­tat de fac­to si anu­lat de jure si colho­zul lui (RM) func­tio­nea­za ile­gal din punct de vede­re inter­na­tio­nal.

  3. Flaviu Baghiu

    Adio, Rusie mur­da­ră!

    Cu hoar­de de bomji
    Ce rod câr­moji
    Și nori de ceți
    Veș­nic beți.

    Adio, foa­me­te neroa­dă
    Cu bol­șe­vici,
    Din hoar­dă noma­dă
    În pufoaici.

    Adio, idoli de pia­tră
    Înțe­pe­niți,
    Pri­vind în cer
    Fără ler.

    Adio, mor­ți­lor de foa­me
    Sub cruci uita­te,
    Prin sate
    Fără acte.

    Adio, tre­nuri deșar­te
    Tra­se pe linii moar­te,
    Aștep­tând jert­fe­le
    În noap­te.

    Adio, pen­tru tot­dea­u­na
    Să nu ne mai vii întru­na,
    Cu inte­res mes­chin
    Și mult chin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *