La 92 de ani: “Fericită, cred că n-am mai fost niciodată”

261-babaDupă ce au plâns ororile celor două  războaie mondiale, ale foametei şi ale unei vieţi necăjite, ochii mătuşii Ana Pogor privesc acum doar amintirile. Emoţiile trăite de-a lungul celor 92 de ani nu au reuşit însă să-i usuce lacrimile, care însoţesc fiecare istorie a bâtrânei.

Mătuşa Ana nu vrea să creadă  că este cea mai bătrână din sat. Pentru ea, această longevitate este lipsită de logică. Invalidă din naştere, niciodată nu şi-a imaginat că va trăi atâţia ani.  În tinereţe, se gândea că va muri imediat ce-şi va pune la cale cei doi feciori. “Mi-au murit copchiii, au murit toţi, dar eu nu. Uite câţi ani am trăit şi încă mai trăiesc. Cui trebuiesc eu?” se întreabă retoric mătuşa.

Uitată, cu excepția alegerilor

Bătrâna îşi petrece zilele în aceeaşi casă, din dealul Zaimului, în care a trăit aproape întreaga viaţă. Locuieşte în aceeaşi gospodărie cu nora ei, care este şi ea în vârstă şi singură. Într-o odaie micuţă şi joasă, lângă soba vopsită în verde, de care este lipit un pat din fier, stă mătuşa. Zilnic, la ea privesc aceleaşi chipuri tinere din fotografiile atârnate pe pereţi. În alb-negru sunt chipurile gânditoare ale unor oameni de mult plecaţi, iar vis-à-vis de ele zâmbesc, colorate, feţele nepoţilor şi ale strănepoţilor.

Nu vede şi cu mare dificultate aude. Abia de se mişcă, piciorul stâng, calic din naştere, care a încetinit-o din mers întreaga viaţă, nici acum nu dă semne de durere, în schimb celălalt o doare cât pentru ambele. În ospeţie străinii îi vin foarte rar, ca şi rudele, de altfel. Doar poştaşul şi asistenta medicală vin cu regularitate. Dintre cei şapte nepoţi, mai vine câte unul ca să dea o mână de ajutor prin gospodărie, iar strănepoţii, opt la număr, rar de tot se arată. Autorităţile îşi amintesc de existenţa ei numai la alegeri. Întotdeauna a votat, doar că nu ştie cu cine. “Dacă nu văd, Dumnezeu ştie cu cine am votat, eu numa’ puneam foaia în iaşcik”, spune bătrâna în timp ce nora îi aminteşte pentru cine şi-a dat votul de încredere.

Văduvă de foamete

“Fericită, cred că n-am mai fost niciodată. Că tare grele timpuri am mai trăit – războaie, foamete…”, îşi aminteşte mătuşa Ana. Deşi a avut parte de o viaţă plină de încercări, bătrâna nu şi-a pierdut zâmbetul şi optimismul. Memoria-i păstrează toate evenimentele, până în cele mai mici detalii. A făcut doar patru clase la români, dar şi acum mai ţine minte poeziile şi rugăciunile învăţate. “După patru clase mi-o spus: îţi ajunge atâta carte, du-te acasă, dacă ai avea bani, ai învăţa mai departe”, dar era dintr-o familie cu opt copii şi nu şi-au permis părinţii s-o trimită la oraş la învăţătură.

Nici după ce s-a măritat viaţa nu i-a fost mai uşoară. Despre nuntă, care a fost atât de demult, spune mătuşa, nici nu vrea să-şi amintească. Povesteşte despre foamete şi despre război, deşi îi dau lacrimile. “În ’46 o fost o foameti mari. De atunci am rămas eu vădană.” Soţul Mihail se dusese în căutare de hrană, de obicei mai găsea câte vreo două kilograme de cartofi, câte un pumn de făină. Cum şi-a găsit sfârşitul, nici astăzi nu ştie cu certitudine, ştie doar că l-a pălit trenul. A rămas singură cu cei doi feciori. Cel mai mare avea doar 4 anişori.

Mătuşa Ana nu mai aşteaptă să i se strige o nouă întrebare la ureche, vorbeşte singură, ca pentru sine. Îşi aminteşte cu exactitate anii când au avut loc, probabil, cele mai importante evenimente pentru ea. Printre amintiri, schiţează câte un zâmbet şi-şi şterge lacrimile. “Ce era să fac dacă eram calică? N-am vrut să mă mai mărit, că aveam om, chiar dacă era mort. Plângeam şi mă uitam cum lumea se ducea pe deal la lucru, că eu nu puteam. Nu m-am dat în colhoz din primul an. Pe urmă mi-a venit să dau postavkă. Oleacă de grâu am avut, o venit şi mi l-o luat,  oleacă de păpusoi, cât am avut, tot mi l-o luat. În ‘50 am zis: ei hai, mă dau şi eu în colhoz. Directorului i-o fost milă de mine şi m-o pus să lucrez pe acolo, pe lângă clădire. Măturam, făceam curat, luam şi băieţii cu mine şi mă ajutau. Să-i deie Dumnezeu sănătate conducătorului, că tare m-o mai ajutat”, urează bătrâna fără să-şi dea seama că de mult o fi fiind omul în lumea celor drepţi. A lucrat mulţi ani bucătăreasă la grădiniţa din sat, iasli i se zicea atunci. “Am fost şi zaveduşkă (directoare, n.r.) la iasli, cu gândul ca să primesc două pensii, n-am mai primit nici o nică. Mi-o dat trudovaia, când să primesc pensie, dar într-însa nu era scrisă nici o zi. Mi-o zâs că dacă am primit bani, pentru ce-mi trebuie şi norme?” spune mătuşa, care are puţin peste 400 de lei pensie.

Nu ştie dacă este mult sau puţin, dar consideră că atâta i s-o fi cuvenind, “că  doar statul ştie mai bine”. Nora ei, care o îngrijeşte şi face toate cheltuielile, spune că banii primiţi sunt foarte puţini, dar nu ştie ce să facă şi nici timp n-are să se ocupe de problema asta. “Când i-au făcut documentele pentru pensie, mama avea vreo 70 de ani şi nu i-au mai considerat anii lucraţi, că are mulţişori, s-au gândit că mâine-poimâine a muri şi ce rost are, da’ iaca n-o fost să fie aşa”, îşi aminteşte nora.

Lacrimi şi durere de război

Lacrimi şi durere, iată ce-şi aminteşte despre război. “Da’ războiu’ straşnic o mai fost, doamne, doamne… Zburau avioanele americane, parcă erau un cârd de gâşte albe, şi numai se auzeau “bong, bong” boambele, şi ucideau lumea”, povesteşte bătrâna gesticulând. Ea a fost prinsă chiar în mijlocul luptelor, despre care nici astăzi nu ştie altceva decât ceea ce a văzut cu ochii ei. “Băieţelul mai mare îmi era la părinţi, devale, da’ cel mic cu mine. Într-un harman în ogradă, împuşcau, după care veneau în casă şi se ascundeau. Fugeam printre schije. Când se opreau boambele, îmi luam copchilul subţioară şi fugeam la părinţi. La alde tata erau toţi în beci, ziceau că acolo n-au să nimerească boambele. Ei, numa’ vorbă. Mare chin am tras. Multe am petrecut, da’ uite că nu m-o ucis nimeni”, zâmbeşte mătuşa.

“Amu-i foarti ghini”

Deşi nu ştie ce se întâmplă în afara gospodăriei şi satului ei, televizor nu are, dar nici nu-i trebuie, că nu poate vedea, iar la radioul care bârâie toate ziua pe masă nu aude nimic, bătrâna este convinsă că vremurile de acum sunt mult mai bune şi că este mai uşor de trăit.

“S-o schimbat totul. Cum am trăit eu acasă… 8 copchii eram. Mămucuţa făcea câte o măligă mare şi ea nu mai încăpea la masă să mănânce şi pe deasupra noastră întindea mâna şi mânca ce dovedea. Masa era mititică, da’ noi mulţi. Greu era. Greu tare-am trăit. Amu-i foarti ghini”, spune mătuşa, cu pauze între propoziţii.

Ar vrea să moară, dar crede că o fi păcătuit cu ceva de a trebuit să-i petreacă  pe ceea lume pe toți cei dragi. Mai are doar o soră, în Căuşeni, care este cu zece ani mai tânără. Acum, aşteaptă să se încălzească afară, ca să-i poată veni sora în ospeţie.

Tatiana EŢCO



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *