Secretul unui pantof
Munca sa presupune sânge, răni, transpiraţie, dar, totodată, o plăcere enormă când produsul este terminat. Şi-a învăţat meseria din cărţi. Deşi nu s-a gândit vreodată că ar putea transmite meşteşugul său altora, astăzi are un discipol venit din Româna să înveţe de la el.
Valentin Frunză confecţionează pantofi bărbăteşti. Deşi la început a fost sceptic faţă de visul fiului său, astăzi tatăl lui Valentin recunoaşte că acesta a reuşit. Mai mult, acum lucrează împreună. A ajuns însă la această concluzie abia peste patru ani, când a văzut succesul de care se bucură fiul.
Pantofii bărbăteşti – un capriciu pentru femei
Bazele meseriei le-a învăţat de la tatăl său. Tatăl, însă, nu e cizmar de profesie. A fost inginer-metrolog, dar circumstanţele l-au făcut în ’89 să pună cravata în cui şi să se apuce de cizmărie. “Am crescut într-un atelier de cizmărie. Am învăţat să ţin în mână un ciocan, să bat un cui”, îşi aminteşte Valentin. El a încercat să se afirme în alte domenii, până a înţeles că vrea să facă pantofi, însă nu ceea ce făcea tatăl său, ci pantofi clasici, originali. Când i-a spus despre intenţia sa tatălui, acesta a fost sceptic, dar nu l-a descurajat. Ceea ce face acum a învăţat din cărţi, pentru că nu a avut posibilitate să înveţe de la meşterii de peste hotare.
Clienţii săi sunt bărbaţii care ţin cont de aspectul lor, inclusiv de aspectul vestimentar, care au un gust rafinat şi îşi doresc să aibă ceva de calitate în picioare. A decis să facă încălţăminte pentru bărbaţi, pentru că sunt pantofi clasici, cei care au stat la bază. Cu toate acestea, susţine că a avut şi câteva cliente care şi-au dorit să comande pantofi bărbăteşti chiar pentru ele. “E un capriciu. Până la urmă, acum 100 de ani, femeile purtau încălţăminte similară, doar că avea un toc ceva mai înalt”, explică meşterul. Majoritatea clienţilor sunt din Chişinău, dar are şi clienţi de peste hotare. Pantofarul spune că, pentru el, Chişinăul este o piaţă enorm de mare şi nu se teme de concurenţă, deoarece ar mai fi loc şi pentru alţi meşteri ca el.
Profesorul şi ucenicul – o limbă şi o pasiune comune
În prezent, din atelierul lui Valentin Frunză se aude nu un ciocan, ci două, care bat concomitent, asta pentru că a mai apărut un pantofar. Meşterul a devenit acum şi profesor. Claudiu Graur are 25 de ani şi este din Cluj-Napoca. A moştenit meseria de pantofar de la tatăl său, ba chiar are şi un atelier la el acasă. Însă dorinţa de a face altceva decât pantofi care pot fi găsiţi la orice colţ l-a adus la Valentin Frunză. “La noi în ţară nu prea am găsit cine să mă ajute să învăţ tehnicile de realizare a acestor papuci, care nu sunt deloc obişnuite şi, evident, nu sunt la îndemâna oricui. Atunci am apelat la vecini. Mă bucur că avem o limbă comună, o limbă frumoasă, ceea ce face să ne înţelegem cu uşurinţă”, spune tânărul.
Claudiu îşi aminteşte că avea emoţii atunci când l-a rugat pe Valentin să-i devină discipol. “Ţin minte că era ora 08.00 şi discutam cu Valy pe skype. Aveam mari emoţii când l-am întrebat dacă mă acceptă. După ce mi-a zis “da”, m-a luat un val de transpiraţie complet. A fost o senzaţie frumoasă”, îşi împărtăşeşte amintirile actualul ucenic. Cursul presupune să-şi facă o pereche de pantofi singur, sub îndrumarea meşterului. Claudiu a venit cu sculele lui, cu piele, cu toate cele necesare, doar ca să înveţe meseria. Profesorul îl laudă, spunând că a trecut de ceea ce a fost mai complicat. “Operaţiile cele mai importante sunt deja făcute. Coaserea ramei a fost operaţia care, într-un fel, l-a consacrat ca meşter. Dacă ai făcut-o pe asta, mai departe pantoful merge uşor”, spune Valentin Frunză.
Claudiu susţine că, revenit în România, nu va mai face ceea ce făcea până acum. “Mai departe, trec la un alt nivel. N-o să mai repar, efectiv, pantofi. O să fac papuci de bărbaţi la comandă. Chiar dacă pare acelaşi lucru, e un domeniu total diferit. Nici nu se compară”, spune discipolul cu fermitate. “Este o meserie care cere multă muncă. E praf, e sânge, e transpiraţie”, îşi descrie meseria Valentin. Chiar recent, s-a rănit la degete, dar spune că odată cu trecerea timpului înveţi să nu mai simţi atât de acut durerea şi devii, totodată, mai îndemânatic, lovindu-te tot mai rar cu ciocanul peste degete.
