După trei ani, avem încă foarte multe probleme cu aplicarea ordonanţelor de protecţie

Interviu cu Ion Oboroceanu, procurorul r. Căuşeni

 

— Cum aţi ajuns să fiţi avocatul care a contribuit la eliberarea primei ordonanţe de protecţie, iar apoi, deja în calitate de procuror, să faceţi din aplicarea unei legi noi o practică de succes?

— În septembrie 2008, a intrat în vigoare Legea nr. 5 despre combaterea şi prevenirea violenţei în familie. Unul dintre obiectivele majore în asistenţa şi protecţia victimelor violenţei în familie a fost posibilitatea şi obligarea actorilor anti-violenţă de a proteja eficient victimele prin înaintarea unor acţiuni în judecată în vederea obţinerii ordonanţei de protecţie pentru acestea. La acel moment, activând în calitate de preşedinte şi avocat la Centrul de drept din Căuşeni, mi-am propus să contribui la implementarea acestei legi, una foarte bună pentru R. Moldova. Aflându-mă la o instruire împreună cu alţi avocaţi, procurori, judecători, discutam despre mai multe probleme. I-am întrebat atunci când vom avea, pe lângă discuţii, şi realizare practică. Mi s-a răspuns că nu există practică judecătorească la nivel naţional. Dar ce ne încurcă nouă, având experienţă în jurisprudenţă – unii de 5, unii de 10, alţii de 20 de ani, pe cine aşteptăm să ne facă practică, pe cine aşteptăm să ne implementeze o lege despre care s-a tot declarat sus şi tare că este foarte bună? M-am ambiţionat şi am spus că eu personal o să-i deranjez insistent pe procurori şi judecători ca să aplicăm legea şi să fim noi acei care vom face să apară practica anti-violenţă în R. Moldova. Am avut noroc de fostul procuror de la Anenii Noi, actualul prim-viceprocuror general dl Pântea, şi de dl Gonţa, preşedintele judecătoriei din acelaşi oraş, împreună cu care ne-am propus să contribuim, fiecare cu competenţele şi responsabilităţile sale, la emiterea acestei ordonanţe de protecţie.

— Cum a fost procesul de obţinere a primei ordonanţe de protecţie?

— Acum poate părea că a fost simplu. Tot timpul a fost simplu de vorbit, de discutat, dar mai greu de tradus în fapte, de acumulat materiale. Toţi actorii au fost, într-un fel, nepregătiţi pentru o astfel de activitate. La nivel de discuţii, afirmaţii şi intenţii suntem cu toţii buni, dar când ajungem la aplicarea în practică a celor propuse, avem foarte multe carenţe. Şi aici mă refer la toţi absolut, începând cu judecătorii, procurorii, poliţiştii, asistentul social, pedagogii şi medicii, care, nu ştiu de ce, sunt lăsaţi la o parte în procesul de combatere şi prevenire a violenţei. Au fost impedimente foarte mari. A trebuit să explic fiecărui actor ce trebuie să facă, deşi acest lucru intră în atribuţiile sale de serviciu.

— În linii mari, care sunt aceste responsabilităţi?

— Poliţistul – să elibereze victimei îndreptarea pentru a merge la medicul legist, să acumuleze material probatoriu. Primăria – să dea caracteristica obiectivă a agresorului. Asistentul social – să întocmească acea anchetă socială, cu nevoile şi necesităţile victimei, reieşind din situaţia reală, şi nu din doleanţele cuiva. Vreau să spun că şi în instanţa de judecată au fost mai multe discuţii. Şi acum mulţi procurori, judecători şi alţi prestatori de servicii nu se întreabă cum să eficientizăm acţiunile şi activităţile de protecţie reală a victimei şi să asigurăm repunerea ei în drepturi, dar îşi pun frecvent întrebări de genul: unde va pleca agresorul când va trebui să părăsească domiciliul?

— Ce ar trebui de făcut în astfel de cazuri?

— Atât în 2009, cât şi ulterior, le-am recomandat tuturor să studieze minuţios decizia CEDO, în care se spune despre inacţiunea şi inactivitatea prestatorilor de servicii în interesul victimelor violenţei în familie. Acolo se vorbeşte despre faptul că în multe cazuri se manifestă o atitudine superficială faţă de pretenţiile victimei şi se încearcă de a transfera responsabilitatea unui actor asupra altuia, ceea ce se întâmplă şi la noi în ţară. Cu regret, constat că neajunsurile atestate în 2009 nu au fost înlăturate nici acum şi că cele descrise în condamnarea CEDO se regăsesc şi în situaţia noastră. Ar trebui să învăţăm din greşelile altora.

— Ce aţi reuşit să faceţi în acest sens de când aţi devenit procuror?

— De când sunt procuror al raionului, am convocat mai multe şedinţe practice cu asistenţii sociali, cu poliţiştii de sector, cu procurorii, cu cei implicaţi nemijlocit în combaterea violenţei domestice şi rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat. Anume practicile procuraturii Căuşeni, prin dispoziţia procurorului general, au fost replicate pentru toate procuraturile din ţară. Noi am trecut deja la altă etapă: am implicat în mod practic poliţiştii de sector şi poliţia municipală. Cererile din comunitate sunt adresate direct poliţistului de sector şi comisariatului. Ulterior, am implicat şi asistenţa socială. În momentul de faţă, avem în ţară două acţiuni civile înaintate în instanţa de judecată în vederea obţinerii ordonanţei de protecţie de către asistenţii sociali. Avem o experienţă pozitivă, chiar dacă mai sunt şi lacune. Şi am demonstrat că, dacă se doreşte, se poate.

— Prima ordonanţă de protecţie este considerată o practică de succes, pe când rezultatul a fost unul tragic, soţia a fost ucisă de către soţ. Ce lecţie trebuie învăţată din asta?

— În acest caz s-a dovedit a fi ineficientă activitatea sistemului naţional de referire şi a celor care au obligaţiunea directă de a monitoriza executarea restricţiilor impuse agresorului în ordonanţă. Aici s-a văzut că mai lasă de dorit colaborarea dintre asistentul social, poliţistul de sector, şeful de post şi administraţia publică locală. Este o lacună faptul că nu sunt documentate cazurile în totalitate, reieşind din monitorizarea ordonanţei de protecţie. Sunt cazuri când după emiterea ordonanţei agresorul fie pleacă peste hotare, fie în altă localitate, la rude, prieteni, şi nu se execută prevenţia; practic, nu este restricţionat conform hotărârii judecătoreşti.

— La modul practic, care este, de fapt, rolul inspectorului de sector?

— Acesta trebuie să ţină registrul, în care să noteze tot ce a întreprins pentru a executa ordonanţa, câte convorbiri de prevenţie a avut cu agresorul, dacă acesta a fost inclus în vreun program de reabilitare, resocializare, dacă a comis încălcări ale ordonanţei. La modul practic, în majoritatea cazurilor acest lucru nu se face. Este important să existe parteneriat şi colaborare nu de dragul raportării, cum se întâmplă la noi.

— Credeţi că educaţia cu bâta ar funcţiona în acest caz?

— Nu neapărat cu bâta, dar ar trebui să se dea un semnal clar tuturor funcţionarilor publici, ar trebui să ne deprindem cu ideea că cei responsabili, care îşi onorează obligaţiunile de serviciu, trebuie să fie promovaţi, susţinuţi, iar cei iresponsabili, care nu demonstrează nici iniţiativă, nici dedicaţie, trebuie sancţionaţi, inclusiv eliminaţi din sistem. Se ştie că sectorul public are mai multe probleme,  şi atâta timp cât nu vom spune lucrurilor pe nume, dar vom umbla doar cu adoptarea planurilor, strategiilor şi legilor, nu vom ajunge prea departe. Aceasta este realitatea.

— Spuneţi că “ar trebui”, dar cum să realizăm acest lucru?

— Când spun “ar trebui”, îi îndemn pe toţi cei dornici de a eficientiza activităţile antiviolenţă să viziteze raionul Căuşeni, să discute cu toţi actorii şi să se convingă că se poate face ceva în acest sens. Eu nu am dreptul moral să declar că totul este bine şi că nu mai sunt probleme. Multe dintre rezultate au fost obţinute nu datorită conlucrării eficiente, ci din dorinţa şi insistenţa noastră, a Procuraturii, de a aduce serviciile noastre mai aproape de victime. A fost şi este foarte greu. Cu abilităţile şi cunoştinţele stăm cât de cât bine, dar există în acest moment o boală netratată, şi nu doar la Căuşeni, ci în întreaga ţară, şi această boală este indiferenţa. Trebuie să găsim cât mai rapid soluţii pentru a trata indiferenţa, şi atunci vom avea rezultatele pe care le aşteaptă victimele şi comunităţile noastre.

— Aţi venit în Procuratură din sectorul neguvernamental. Cum aţi reuşit să porniţi lucrurile şi să iniţiaţi schimbări?

— Când am aplicat la funcţia de procuror, fiind conştient că este foarte importantă atât pentru Moldova, cât şi pentru alte ţări puterea exemplului personal, mi-am propus să fiu eu acel exemplu şi, totodată, am vrut să dau un semnal sectorului neguvernamental. Toţi criticăm sectorul public, şi sunt de acord cu acest lucru, dar eu, pe lângă critică, mai propun şi soluţii practice, îndemnând şi colegii să facem o expansiune a sectorului neguvernamental în sectorul public, ca prin exemplul personal, prin dedicaţie profesională, prin atitudine conştiincioasă să arătăm că se pot obţine rezultate concrete.

— Ştiu că aţi iniţiat crearea unei coaliţii a bărbaţilor împotriva violenţei. La ce etapă se află, cine sunt membrii şi care este rolul ei?

— Mai multe persoane şi-au manifestat interesul de a se implica, atât colegi din sectorul neguvernamental, cât şi din instituţiile publice, din diverse ministere, dar persistă un fel de teamă, reticenţă în rândul bărbaţilor de a spune public care le sunt convingerile sau, în genere, de a discuta despre violenţă. Poate că este de vină şi educaţia noastră, or, în bucătărie, în discuţii prieteneşti, suntem sinceri, deschişi, dar nu şi în spaţiul public. Încă nu am decis cum să activeze această coaliţie, dar sunt convins că trebuie să implicăm mai activ bărbaţii şi băieţii în activităţile antiviolenţă.

— Încă de la adoptarea legii antiviolenţă se vorbeşte despre necesitatea serviciilor pentru abuzatori. Ce facem cu necesităţile lor, chiar dacă sunt agresori?

— Vă spun din experienţă: mulţi agresori nu sunt bucuroşi de comportamentul lor. Unii sunt dornici de a frecventa cursuri de reabilitare, resocializare, asistenţă psihologică şi de altă natură. Iată aici trebuie să avem o abordare foarte practică, pentru fiecare caz în parte, deoarece niciun caz de violenţă în familie nu este identic. Din păcate, nu putem oferi aceste servicii abuzatorilor, pentru că nu sunt încă dezvoltate, deşi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei este responsabil prin lege să le ofere. E timpul să conştientizăm şi să acceptăm că şi abuzatorii sunt cetăţenii noştri şi că trebuie să aplicăm nu doar penalizarea, ci şi resocializarea. Trebuie să oferim tuturor o şansă de a convieţui în mod nonviolent şi de a fi un exemplu pentru copii şi pentru comunitate. Acum, este posibilă dezalcoolizarea, atunci când este solicitată, dar şi aceasta se întâmplă foarte rar. În plus, instituţiile medicale solicită ca aceste servicii să fie cu plată, iar de cele mai multe ori familiile abuzatorilor nu-şi permit să suporte aceste cheltuieli.

— Legea prevede că toţi actorii antiviolenţă – medic, pedagog, primar, poliţist – trebuie să aibă o atitudine proactivă. Cum stau lucrurile în realitate?

— Dacă asistenţii sociali, poliţiştii, procurorii şi instanţele judecătoreşti mai cunosc procedura de asistenţă şi protecţie a victimei, instituţiile medicale nu prea se implică în soluţionarea corectă şi legală a cazurilor de violenţă în familie. Cred că este vorba de aceeaşi indiferenţă, dar şi de insuficienţa activităţilor echipelor multidisciplinare. Da, legea spune că ei toţi, atunci când cunosc un caz de violenţă în familie, sunt obligaţi să sesizeze organele de drept. În realitate, acest lucru nu se întâmplă şi persistă în foarte multe localităţi indiferenţa comunităţii.

— Sunteţi convins că cei care nu-şi fac meseria pot şi trebuie să fie puşi la respect. Ştiţi vreun exemplu când s-a şi întâmplat acest lucru?

— În Comisariatul Căuşeni, de exemplu, comisarul deja a intervenit cu sancţiuni împotriva poliţiştilor de sector care nu au executat în totalitate prevederile legii ce ţin de restricţiile ordonanţei de protecţie. Acesta este un început, dar trebuie să ajungem la etapa când fiecare, în primul rând la nivel local, să-şi facă meseria din responsabilitate, nu de teama superiorilor.

— Cifrele oficiale ale victimelor violenţei domestice sunt mult mai mici. Cum explicaţi această situaţie?

— Noi, prestatorii de servicii, nu am insuflat încredere victimelor şi de aceea numărul cazurilor înregistrate, documentate, penalizate este mult mai mic decât numărul lor real. Trebuie să gândim alte activităţi proactive de investigare, încât să nu revictimizăm victimele, să nu fie audiate de mai multe ori şi traumatizate. Ar trebui ca prestatorii de servicii să se obişnuiască să iasă din birourile lor şi să meargă în comunităţi, la victime, la beneficiari, dar nu să aştepte ca aceştia să vină şi să bată la uşa lor.

— Experţii internaţionali în drepturile omului susţin că lipsa ordonanţei imediate ar fi o problemă. Dvs. cum credeţi?

— La nivel teoretic şi legislativ, femeile din Moldova nu sunt discriminate, dar la etapa de cunoaştere şi implementare avem probleme foarte mari. Una dintre acestea ar fi şi emiterea ordonanţei. În multe ţări sunt două tipuri de ordonanţe, cea pe care poate să o emită de urgenţă poliţistul, imediat şi la faţa locului, şi ordonanţa emisă de instanţa de judecată. Eu sunt promotorul ideii că poliţiştii trebuie să dispună de dreptul de a emite astfel de acte, de a obliga agresorul să părăsească domiciliul în momentul comiterii actului de violenţă. Acum, legislaţia prevede că, odată cu depunerea cererii,  organele de drept şi instanţele judecătoreşti au obligaţiunea de a emite ordonanţa în decurs de 24 de ore, dar acest proces durează – până se acumulează material probatoriu, până se înaintează acţiunea în instanţa judecătorească. Deja judecătorul, timp de o zi, trebuie să emită ordonanţa. Nu cunosc cazuri în care să nu fie respectată această prevedere, dar ar fi mai eficient dacă aceste împuterniciri ar fi date poliţistului.

— Dar există cazuri de încălcări, de abuzuri din partea poliţiştilor anume în situaţii ce ţin de violenţa domestică?

— În instanţă astfel de cazuri nu sunt. Ar fi incorect din partea mea dacă aş spune că nu se comit încălcări, abuzuri şi ilegalităţi. Nu în zadar, având zeci de ordonanţe emise şi o practică naţională bună, aceasta nu este cunoscută şi aplicată în totalitate. Avem chiar şi dosare ajunse la CEDO, din motiv că statul nu şi-a onorat obligaţiile de a-şi proteja cetăţenii. Una dintre obiecţiile înaintate de avocat ţine de neexecutarea ordonanţelor judecătoreşti, care este şi responsabilitatea poliţistului.

— Ce altă problemă majoră ar mai fi?

— Lipsa de comunicare elementară, inclusiv între membrii echipelor multidisciplinare, între actorii responsabili la nivel raional şi la nivel central. Se discută mult despre lipsa bazelor de date unice privind violenţa în familie. În acest sens, acum au fost asiguraţi toţi asistenţii sociali cu tehnică de calcul. Mai e o problemă cu lipsa abilităţilor practice, cu cunoaşterea şi aplicarea la nivel naţional a bunelor practici. Probleme mai sunt multe, dar sunt şi rezultate.

— Executarea ordonanţelor de protecţie este responsabilitatea poliţistului de sector şi a asistentului social. Cum este relaţia dintre aceşti doi actori în comunităţi?

— Între aceştia nu există încă acea colaborare despre care am vorbit şi pe care o prevede legea. Se încearcă a se pasa responsabilităţile de la unul la altul. Asistentul social trebuie să conştientizeze că are prin lege această obligaţiune, pe care o consideră improprie, ca şi poliţiştul, de altfel. În Căuşeni sunt intentate deja şi dosare penale pentru neexecutarea ordonanţelor de protecţie.

— În ce măsură este practicată împăcarea între părţi?

— Avem destul de multe cazuri. Este dreptul victimei. Noi nu avem dreptul să influenţăm victima să adopte vreo atitudine, din păcate, însă, acest lucru se întâmplă. Sunt şi cazuri pozitive, când agresorul decide să-şi schimbe comportamentul, şi victima solicită să fie redusă perioada de acţiune a ordonanţei. Eu îndemn chiar şi în astfel de cazuri să se discute şi să se lucreze cu ambele părţi. Doar scopul de bază nu este de a obliga agresorul să părăsească domiciliul, de a desfiinţa familiile, ci de a le ajuta să rezolve această problemă.

— De regulă, atunci când vorbim despre victimele violenţei în familie ne referim la femei. În practică, doar femeile sunt victime?

— De cele mai multe ori femeile sunt victime şi întotdeauna sunt victime şi copiii, care asistă la aceste acţiuni. Cunoaştem, însă, cazuri când şi bărbaţii, soţii sunt victime. Chiar la noi în raion a fost emisă o ordonanţă de protecţie asupra unui bărbat.

— Cât de des, ca măsură de sancţionare, este aplicată munca în folosul comunităţii în privinţa agresorilor din familii?

— Nu prea se aplică. Şi anterior, în activitatea mea de avocat, şi acum, când mergem cu o acţiune în judecată, solicit instanţelor judecătoreşti alte modalităţi de sancţionare a agresorilor decât amenda sau arestul. În majoritatea cazurilor, poliţiştii şi judecătorii mergeau pe o practică greşită, după mine, când se aplica doar amenda contravenţională. Consider această practică incorectă şi din motiv că marea majoritate a familiilor care se confruntă cu această problemă sunt social-vulnerabile şi plata acestei amenzi este o nouă lovitură, inclusiv pentru victimă, pentru copii. Pe de altă parte, munca neremunerată în folosul comunităţii este şi o modalitate de a reeduca agresorul, dar şi de a da exemplu pentru alţi agresori, mai ales că în comunităţi este o situaţie sanitară gravă.

— În ultimii trei ani, numărul ordonanţelor a crescut. Credeţi că s-au luat suficiente măsuri pentru a combate violenţa în familie?

— În general, pe ţară, consider că s-a făcut insuficient din ceea ce era posibil de făcut pentru a îmbunătăţi situaţia. Autorităţile de nivel raional nu consideră activităţile de prevenire şi combatere a violenţei o prioritate pentru ele. E o problemă pentru toate raioanele. Da, e nevoie şi de construcţii, şi de reparaţii, dar respectarea drepturilor omului trebuie să fie o prioritate. Regret să constat că se vorbeşte foarte mult despre astfel de activităţi doar în cadrul campaniei 16 zile antiviolenţă, ceea ce nu este corect. Din păcate, vedem că şi după 3 ani avem foarte multe probleme cu aplicarea ordonanţelor de protecţie.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana EŢCO

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *