UNIREA, la toate timpurile

În istorie nu ar fi existat nici 27 Martie 1918, nici 28 iunie 1940, nici 22 iunie 1941, nici 24 august 1944 și nici 27 august 1991, dacă nu ar fi existat raptul Basarabiei de la 1812, convenit prin pacea de la București dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, care s-au războit între ele pentru Balcani, plătind cu pământuri străine pierderea războaielor

Săptămâna trecută, în timp ce, la Răzeni, Ialoveni, şi la Pelivan, Orhei, era evocat, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la naştere, Ion Pelivan, unul dintre marii ctitori ai Unirii Basarabiei cu România din 27 Martie 1918, la Comrat, „eserii” lui Dodon, alături de suita rusofilă a başcanului Irina Vlah, mărşăluiau agitaţi pe asfaltul prăfuit al micului orăşel provincial din Bugeac, purtând, la întâmplare, tot felul de steaguri improvizate şi scandând lozinci antiromâneşti, sperând să poată incita găgăuzii la ură împotriva României, iar, în paralel, să obţină de la ei noi ovaţii şi graţii pentru Rusia, a cărei coroană o slujesc şi Dodon, şi Vlah. Găgăuzii sunt puşi din nou, ca şi în 1990, la încercare.

Portalul de ştiri gagauzinfo.md anunţa că această „acţiune s-a desfăşurat la iniţiativa autorităţilor locale, ca răspuns la activizarea din ultima perioadă a forţelor unioniste, ce promovează reunirea Moldovei cu România”. Aşa scrie gagauzinfo, aşa spune Vlah, aşa a motivat Dodon, dar, de fapt, „iniţiativa” seamănă a fi mai degrabă o „directivă” a Kremlinului, care vrea să îşi ia revanşa pentru incapacitatea de a interveni cu contra-acţiuni la manifestările pro-Unire din 27 martie 2016, de la Chişinău. Să ne amintim că, pe 27 martie, la Chişinău, cu prilejul împlinirii a 98 de ani de la proclamaţia de Unire a Basarabiei cu România, a fost organizat cel mai mare marş unionist de după 1990, care a reunit, sub acelaşi steag, toate mişcările pro-Unire din Basarabia şi România. Aceeaşi Zi, de 27 Martie, a fost marcată, însă, şi de un alt eveniment. În premieră, la Chişinău, a fost constituit Sfatul Ţării-2, în varianta Sfatului Ţării-1, care a adoptat, în congresul de constituire, o foaie de parcurs prin care să apropie şi mai mult R. Moldova de România. Da, acest Sfat al Ţării nu are putere juridică, nu este un organ ales după toate rigorile legii, este unul subiectiv, arbitrar. Pe lângă nume sonore, descoperim acolo şi lume întâmplătoare şi chiar profitoare, însă evenimentul, oricum, s-a întâmplat şi acest fapt nu a putut să nu provoace adversităţi din partea Rusiei. Moscova nu a făcut niciun fel de declaraţii la nivel oficial, în schimb, au reacţionat „străjerii” intereselor ruseşti la Chişinău: Partidul Socialiştilor al lui Ig. Dodon, „naşi”-ştii (Partidul Nostru) lui R. Usatîi, Mişcarea de Tineret „Voievod”, „Garda Tânără” a lui V. Poleakov şi garda bătrână (Partidul Comuniştilor) a lui Voronin. Aceştia au căutat s-o facă pe chelboşii, au avertizat că vor scoate lumea în stradă şi vor face uz de forţă şi de arme, dacă partidele prounioniste nu vor renunţa la manifestările din 27 Martie, care sunt o ameninţare pentru independenţa şi statalitatea R. Moldova. Care independenţă? Care stat, dacă din existenţa lui beneficiază doar o mână de profitori? Ce are de câştigat din existenţa acestui stat badea Ion şi ţaţa Ioana, sau ce au ei de pierdut din dispariţia lui? Cei 25 de ani de independenţă ne-au convins din mult în mai mult că R. Moldova şi tot ce mişcă în ea nu pot fi într-o mai mare siguranţă decât alături de România.

Creşterea procentuală a persoanelor care vor Unirea cu România este şi ea un indice. Şi nu doar la oraşe. Şi nu doar la Chişinău, dar şi la Comrat, Vulcăneşti, Dubăsari, Tiraspol sau Tighina… Ziua Unirii din 27 Martie la Chişinău şi lipsa mişcărilor anti-Unire, deşi au făcut promisiuni şi Dodon, şi Usatîi, şi Pascaru, au scos în evidenţă un lucru care nu mai poate fi contestat: lumea nu mai vrea să lupte cu istoria şi nici să se lase antrenată în tot felul de jocuri şi speculaţii politice pe contul istoriei. Şi doi: tot mai puţină lume acceptă să vorbească despre unire doar la timpul trecut. Cred că asta ar fi una din explicaţiile din care, pe 27 Martie, liderii formaţiunilor antiunioniste au rămas „goi” în faţa unui Marş pro-Unire de peste 30 de mii (potrivit altor date, 50 de mii) de oameni. E ceva. În lipsa unei şanse reale de a se revanşa la Chişinău, Igor Dodon a şi ales, probabil, să schimbe „câmpul de luptă” şi să meargă, zece zile mai târziu, la Comrat, într-o zonă mai puţin informată, în care lucrurile pot fi speculate mai uşor şi unde propagandiştii săi nu au făcut decât să-i mintă pe găgăuzi, aşa cum încearcă să-i mintă şi pe alţii, că România, graţie Sfatului Ţării, a ocupat Basarabia pe 27 Martie 1918, iar Rusia, prin cârdăşia de la 1939 dintre Stalin şi Hitler (Pactul Ribbentrop-Molotov), a eliberat-o pe 28 iunie 1940. Unde dai şi unde crapă. Însă, şi Dodon, şi Ţârdea, şi Vlah, şi Pascaru, şi Usatîi, şi alte portavoci ale Kremlinului, de la Chişinău sau Moscova, uită principalul lucru în abordarea problemei Basarabiei: că nu ar fi existat în istorie nici 27 Martie 1918, nici 28 iunie 1940, nici 22 iunie 1941, nici 24 august 1944 şi nici 27 august 1991, dacă nu ar fi existat raptul Basarabiei de la 1812 (convenţia de pace de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, care s-au războit între ele pentru Balcani, dar au plătit de fiecare dată pierderea războaielor cu pământuri străine). Dacă nu ar fi existat tranzacţia criminală de la 1812, am fi rămas, după cum eram, parte a Moldovei Istorice, iar din 1859 – parte a României de sub Alexandru Ioan Cuza, iar mai târziu şi a României Mari. Basarabia nu ar fi avut parte de calvarul prin care i-a fost dat să treacă în cei circa 200 de ani de ocupaţie ţaristă şi sovietică: robie, discriminare, genocid, etnocid, deculturalizare, deportări, foamete organizată, descreştinizare, colectivizare forţată, lagăre de corecţie prin muncă, beciuri cu var, mankurtizare, ienicerizare… Potrivit izvoarelor istorice, numai pentru „eliberarea” din 28 iunie 1940, Basarabia şi Bucovina au plătit cu peste 1 milion de vieţi. La 4,5 milioane de populaţie e un preţ prea mare.

Pentru Basarabia, decizia Sfatului Ţării din 27 Martie 1918 şi Unirea cu România a fost gura de aer fără de care nu am fi putut supravieţui după 106 ani de ocupaţie ţaristă, tot aşa cum nu am fi putut supravieţui ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940 fără gura de aer care este 27 August 1991. Lucrurile, însă, nu trebuie să se termine aici.