Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Protestul pantofilor fără stăpâni

Protestul pantofilor fără stăpâni

Protestul pantofilor fără stăpâni a fost atât de puternic, atât de impresionant, încât şi până astăzi nu-mi pot arunca din ochi acele imagini: cizme, ciupici, pantofi sau sandale, în aşteptarea stăpânilor, înşirate în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în ajunul alegerilor parlamentare. Între timp, chiar dacă scrutinul a dominat timpul şi imaginaţia, m-au stăpânit mai multe asocieri ale pantofilor părăsiţi cu diverse situaţii de viaţă. Până şi cu lagărele de concentrare, unde în cuptoarele de exterminare erau aruncaţi doar oameni vii, complet dezgoliţi, fără haine şi fără încălţăminte. Cel puţin asta văzusem la Auschwitz, cu ani în urmă, fiind într-o vizită în Polonia.

Încălţămintea fără stăpâni din casele noastre este simbolul celor mai dureroase despărţiri, a celor mai crâncene aşteptări şi a celor mai mari deziluzii. Pantofii rămaşi singuri prin casele oamenilor nu înseamnă, pur şi simplu, încălţăminte veche. Aceşti pantofi, neîncălţaţi de mai mulţi ani, dar păstraţi prin case, înseamnă că stăpânii lor mai sunt aşteptaţi şi că ei ar putea să revină. Trebuie să revină. Nu au cum să nu se întoarcă.

În lipsa stăpânilor acestor pantofi, viaţa familiilor separate de mai mult timp din cauza sărăciei e tot mai grea, tot mai riscantă, tot mai periculoasă, tot mai confuză. Cazul celor două minore care, acum câteva zile, au căzut în gol de pe un bloc nefinisat din Făleşti, poate că nu s-ar fi întâmplat, dacă familiile acestora ar fi fost integre, dacă ele nu ar fi fost zbuciumate de dor, de nelinişti, de gândul că ar trăi altfel, dacă ar fi împreună, dacă părinţii ar avea timp şi pentru visele lor tăinuite. Biletul de adio, lăsat de una dintre copile, în care lipsesc orice explicaţii ale deciziei luate, înseamnă o renunţare dureroasă la viaţă, renunţare făcută la vârsta în care toate lucrurile ar fi putut fi corectate cu puţin efort, cu puţină înţelegere, cu puţină dorinţă.

Pantofii rămaşi fără stăpân înseamnă nu doar frământări, dar şi acceptarea, de către cei mai slabi, a unor vicii greu de depăşit. Beţia şi drogurile, spun specialiştii, nu sunt doar pentru a atinge mici plăceri, ci pentru a „acoperi” nişte mari probleme, de sănătate, de suflet, de viaţă.

Decesul lui Viorel Gnatiuc, băiatul de 19 ani, despre care ZdG a scris în unul din numerele anterioare, nu s-ar fi întâmplat, poate, dacă familia sa, părinţii şi cei trei copii, ar fi fost împreună.

Cu ceva timp în urmă, şi taximetristul de 22 de ani, condamnat recent, nu ar fi urcat, poate, drogat la volan, omorând un om în stradă, dacă în viaţa sa oamenii apropiaţi, familia, ar fi însemnat mai mult decât nişte simple bizarerii.

Şi bătrânul din Brânzeni, condamnat la 10 ani de închisoare şi la tratament forţat, nu şi-ar fi omorât nepoata de doar 5 luni, dacă părinţii copilei nu ar fi plecat de acasă, lăsând-o în grija unui om alcoolizat.

Multe nu s-ar fi întâmplat…

Parlamentul nou, pentru deputaţii cărora au votat şi stăpânii pantofilor rămaşi singuri acasă, ar trebui, prioritar, să se îngrijească de reintegrarea familiilor separate de exod.