OPINIE: Curtea Constituţională şi activismul judiciar

Hotărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova din 13 decembrie 2016, privind confirmarea rezultatelor alegerilor şi validarea mandatului de Preşedinte al RM, a impresionat, printre altele, prin caracterul său deosebit de rezervat, prudent şi reţinut. Mai bine zis, a impresionat prin moderaţia şi precauţia cu care pretinsele încălcări ale legislaţiei electorale au fost evaluate de către Curte – aceeaşi Curte care, cu alte ocazii, nu a ezitat să dea dovadă de un activism judiciar extraordinar.

În hotărîrea din decembrie 2016, Curtea Constituţională a apelat la mai multe argumente pentru a-şi justifica reţinerea jurisprudenţială (în engleză: „judicial restraint”). Astfel, ea a invocat argumentul res judicata, amintind că „Curtea nu poate să se pronunţe asupra temeiniciei probelor administrate în procesele judiciare, care au avut ca obiect examinarea legalităţii actelor organelor electorale. A proceda altfel ar însemna substituirea de către Curtea Constituţională a autorităţilor statului, a căror competenţă este stabilită prin lege” (alineatele 19, 90 din Hotărîre). În treacăt fie spus, cei familiari cu jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO) recunosc uşor că acest paragraf este o parafrazare a clasicei argumentări Strasbourg-iene prin care CtEDO tradiţional îşi declină competenţa în analizarea probelor sau efectuarea altor acţiuni judiciare pe care instanţele naţionale (de jurisdicţie comună) sînt competente să le efectueze.

Aşadar, în spiritul clasicei reţineri jurisprudenţiale, în decembrie 2016 Curtea Constituţională îşi reiterează jurisprudenţa anterioară, care a stabilit că „valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunile şi de amploarea [neregularităţilor] constatate de autorităţile statului”. În contextul campaniei electorale prezidenţiale din 2016, Curtea admite că au fost depuse multiple contestaţii privind încălcarea legislaţiei electorale – de exemplu, în ceea ce priveşte imposibilitatea exercitării dreptului la vot de către mulţi cetăţeni domiciliaţi peste hotare; „turismul” electoral din stînga Nistrului; implicarea bisericii în campania electorală; posibile ilegalităţi privind finanţarea electorală de peste hotare; distribuirea materialelor cu caracter defăimător; partizanatul politic evident al multor instituţii media etc. Totodată, deşi consemnează cu diligenţă aceste pretinse încălcări, Curtea Constituţională avertizează că „pentru a avealua impactul asupra rezultatului scrutinului, Curtea urmzează să opereze cu încălcări certe, constatate de către autorităţi” (alineatul 93).

Bineînţeles, această poziţie este foarte temeinică. Atît doar că ea e disonantă şi oarecum inconsecventă cu activismul judiciar de care Curtea Constituţională a dat dovadă în alte ocazii, de exemplu în Hotărîrea din 22 aprilie 2013, „pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui RM […] în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-Ministrului demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie)”. Dupa cum se ştie, în acea hotărîre, Curtea nu a ezitat să opereze cu simple suspiciuni şi dubii privind posibila comitere a actelor de corupţie, calificînd astfel de suspiciuni ca fiind suficiente în sine, aparent fără vreun careva sprijin probatoriu solid, pentru a descalifica un politician care candida la o funcţie publică de prim rang (de Prim Ministru).

Este remarcabil faptul că ambele hotărîri invocate ale Curţii – şi cea din aprilie 2013, şi cea din decembrie 2016 – au fost adoptate de către aproape acelaşi complet de judecători (aceeaşi majoritate, în orice caz), şi fără vreo opinie disidentă. Necătînd la aceasta, cele două hotărîri oferă o totalmente diferită apreciere şi interpretare a „suspiciunilor” şi „dubiilor” privind încălcările invocate, şi privind integritatea unor politicieni, candidaţi la cele mai înalte posturi în stat (de prim ministru, şi de preşedinte, respectiv). Astfel, în hotărîrea recentă (din decembrie 2016, privind validarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale), Curtea Constituţională s-a arătat foarte rezervată, afirmînd că nu poate opera decît cu „încălcări certe”, pe cînd în cealaltă (din aprilie 2013) Curtea a fost deosebit de activistă, declarînd că „în contextul imperativului luptei împotriva corupţiei” (alin. 22), chiar şi simple suspiciuni şi dubii sînt suficiente pentru a descalifica un candidat şi a-l declara incompatibil cu exercitarea funcţiei (alin. 91, 99 ş. a.).

În esenţă, în hotărîrea din decembrie 2016, Curtea invocă argumentul res judicata, afirmă că nu poate să opereze decît cu „încălcări certe, constatate de către autorităţi”(alin. 93), şi apoi deplînge „înţelegerea lacunară de către actorii interesaţi a procesului de soluţionare a disputelor electorale”, care prin neexaminarea contestaţiilor electorale au lăsat Curtea Constituţională în „imposibilitatea de a le lua în consideraţie” (alin. 97, 98) şi în „imposibilitatea de a opera cu acte de constatare a încălcărilor” (alin. 102), lipsind totodată actorii electorali „de un control judiciar eficient” (alin. 102). Anterior, în aprilie 2013, Curtea părea perfect satisfăcută doar cu existenţa unor simple (cel puţin la acel moment) „suspiciuni” şi „dubii”, care cică ar fi fost „confirmate” prin moţiunea de cenzură precum şi prin „informaţii aflate în domeniu public şi scurse/publicate în mass-media, precum şi prin cele obţinute de la organele de urmărire penală”. Astfel de suspiciuni şi dubii privind posibila implicare în acte de corupţie au fost acceptate ca suficiente de către Curtea Constituţională pentru a descalifica un candidat politic, în 2013. Aici se cere menţionat că tehnica Curţii Constituţionale de examinare a temeiniciei şi suficienţei probelor în acea cauză a fost una de-a dreptul extraordinară, şi de natură sa trezească în sine mari semne de întrebare, dat fiind cel puţin două aspecte: 1. Însăşi CtEDO a constatat în repetate rînduri utilizarea organelor de urmărire penală din RM în scopuri politice (ceea ce în principiu ar fi trebuit să oblige Curtea să opereze cu un „instrumentar” ceva mai solid decît nişte informaţii preliminare obţinute de la organele de urmărire penală); şi 2. Curtea Internaţională de Justiţie (organul judicial suprem al ONU) a statuat în repetate rînduri că pînă şi includerea anumitor acuzaţii într-un rechizitoriu nu constituie temei probatoriu suficient pentru a fundamenta în sine o hotărîre judiciară (ca să nu mai vorbim de simpla deţinere de informaţii de organele de urmărire penală, la care a făcut trimitere Curtea Constituţională RM) – a propos de principiul res judicata (a se vedea, de exemplu, alin. 184 din Hotărîrea CIJ din 3 februarie 2015 pe cauza Croaţia versus Serbia, http://www.icj-cij.org/docket/files/118/18422.pdf ). Lăsînd la o parte totuşi acea tehnică inovatoare de apreciere a „probelor” din 2013, rămîne greu de explicat întorsătura de 180 de grade operată de Curtea Constituţională în decembrie 2016, atunci cînd Curtea s-a declarat constrînsă să nu opereze decît cu fapte certe. Printr-o spectaculoasă răsturnare de situaţie, în 2016, Curtea Constituţională a declarat tranşant că „nu îşi poate fundamenta concluziile pe astfel de documente sau probe video, în absenţa unor acte de constatare a încălcărilor”, (alin. 151), pe cînd în aprilie 2013 informaţiile scurse si publicate în mass media păreau să fie admisibile şi pertinente.

Bineînţeles, s-ar putea invoca anumite circumstanţe distincte, cum ar fi faptul că hotărîrea din aprilie 2013 a descalificat un candidat la postul de prim ministru, pe cînd cea din decembrie 2016 a vizat concurenţi prezidenţiali. Şi totuşi, responsabilitatea politică – invocată de Curte în 2013 – ar trebui să fie cel puţin la fel de aplicabilă în situaţii care implică alegerea şefului statului, ca şi în cele care implică desemnarea unui prim-ministru. În final, ambele reprezintă posturi cheie şi funcţii publice de cel mai înalt nivel. Iar respectarea voinţei poporului exprimată prin vot universal, precum şi asigurarea echităţii electorale în validarea scrutinului prezidenţial, sînt cel putin la fel de importante ca şi „imperativul luptei împotriva corupţiei”, trîmbiţat de Curtea Constituţională în aprilie 2013. Şi totuşi, în hotarirea din decembrie 2016 Curtea nu a îndrăznit să analizeze – cu aceeaşi determinare şi minuţiozitate de care a dat dovadă în 2013 – dacă candidatul Dodon ar face faţă, de exemplu, testului de „responsabilitate politică” (la care Curtea l-a picat pe Filat în 2013). În mijloacele mass media (considerate pertinente şi aparent admisibile în 2013) au fost publicate numeroase reportaje privind posibila implicare a lui Dodon în scheme de corupţie (de exemplu, legate de importul cărnii, sau de pretinsa finanţare ilegală de peste hotare în campania electorală ş.a.) sau în alte acţiuni care i-ar prejudicia integritatea (cum ar fi, de exemplu, imputata plagiere a tezei de doctor – Nota Bene: in aprilie 2013, CC menţiona că „Într-o democraţie veritabilă, normalitatea constă în demisia imediată a persoanelor care şi-au pierdut încrederea publică”, invocînd exemplul Preşedintelui Ungariei, şi a Miniştrilor Educaţiei şi Apărării din Germania, care au demisionat în urma suspiciunilor de plagiat – alin. 73-74). Necătînd la aceste şi alte informaţii din domeniul public, în decembrie 2016 Curtea Constituţională se arată mult mai reţinută, şi aparent alege să pună accentul mai puţin pe valoarea responsabilităţii politice într-o democraţie veritabilă, şi mai mult pe principiul res judicata, declarîndu-se constrinsă să opereze doar cu încălcări certe, şi nicidecum cu simple suspiciuni, sau chiar contestaţii sau sesizăţi depuse la diferite autorităţi.

Hotărîrea Curţii Constituţionale din decembrie 2016 este interesantă şi prin matematica oarecum selectivă la care recurge Curtea. Astfel, în secţiunea ce vizează analiza pretinselor încălcări legate de repartizarea unui număr insuficient al buletinelor de vot pentru secţiile de votare de peste hotare, precum şi a celor legate de transportarea organizată şi coruperea alegătorilor cu domiciliul în stînga Nistrului, Curtea face un simplu calcul aritmetic şi evidenţiază că diferenţa respectivă de voturi (adică voturile care nu au putut fi exprimate peste hotare, din cauza insuficienţei buletinelor, şi cele posibil fraudate prin „turismul electoral” din stinga Nistrului), este relativ mică si respectiv nu a fost „de natură sa influenţeze rezultatul final al alegerilor” (alin. 140, 154). În acelaşi timp, Curtea constată „implicarea agresivă în cadrul alegerilor prezidenţiale a reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei, care au utilizat un limbaj extremist, xenofob, homofob şi sexist în adresa [candidatei Maia Sandu], fapt confirmat şi de rapoartele observatorilor naţionali şi internaţionali” (alin. 165), dar nu încearcă să estimeze, cît de aproximativ, impactul considerabil pe care această implicare „agresivă” a clerului probabil l-a avut asupra rezultatelor votării (impact care trebuie să fi fost considerabil, ţinînd cont de apartenenţa masivă la Mitropolia Moldovei a cetăţenilor R. Moldova, precum şi de faptul că biserica figurează constant în sondajele publice ca fiind instituţia care se bucură de cea mai mare încredere din partea populaţiei). În aceste condiţii, efectul cumulativ pe care toate aceste încălcări sesizate (în comun cu alte încălcări invocate, legate de partizanatul media, distribuirea informaţiilor denigratoare, finanţarea ilegală ş. a.) ar fi putut să-l aibă asupra rezultatului votării, ar fi putut lesne inversa balanţa şi rezultatul final al alegerilor. La urma urmei, diferenţa de 67.488 de voturi între cei doi concurenţi electorali, nu reprezintă decît circa 4 % din numărul total de voturi valabil exprimate (1.600.664, conform Raportului CEC). În condiţiile unei diferenţe atît de mici între voturile înregistrate de către cei doi concurenţi electorali, Curtea Constituţională ar fi putut să fie ceva mai circumspectă în interpretarea acestor nuanţe, mai alertă în examinarea suspiciunilor de fraudă electorală, şi mai atentă în efectuarea unor calcule matematice pe care să se bazeze în validarea rezultatelor alegerilor.

Şi totuşi, lăsînd la o parte exerciţiile matematice, ceea ce impresionează cel mai mult este reţinerea sau rezerva jurisprudenţială de care a dat dovadă Curtea Constituţională în decembrie 2016, reţinere care contrastează vădit cu activismul său anterior pe alte cauze. Fără careva explicaţii care să justifice această discordanţă în abordările jurisprudenţiale, unii observatori imparţiali ar putea avea dubii şi suspiciuni destul de rezonabile privind activismul judiciar discreţionar al Curţii, ca să nu vorbim de o eventuală părtinire în anumite situaţii. Cel puţin în percepţia publică, dubiile şi suspiciunile comportă o anumită greutate, iar pentru a le risipi şi a demonstra imparţialitatea şi independenţa Curţii, nişte posibile explicaţii privind [in?-]consecvenţa activismului judiciar constituţional ar fi foarte binevenite.

LR, februarie 2017


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *