Legalizarea „cerşitului” în şcoli reprezintă „legalizarea” suicidului?
Drepturile copiilor se discută la diverse conferinţe, şedinţe etc. Se discută foarte mult, dar fără niciun rezultat. Recent, în cadrul şedinţei extraordinare a Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, s-a pus în discuţie problema copiilor supuşi violenţei fizice, abuzului sexual sau neglijenţei. Toţi participanţii au căzut de acord cu faptul că cifrele acestor cazuri sunt în creştere, că trebuie de luat măsuri. Exemplele aduse de Ministerul Afacerilor Interne m-au cutremurat. Ştiam de existenţa acestei probleme. Cunoşteam şi cazuri concrete, am discutat cu multe victime, dar cifrele m-au şocat – 1228 de copii victime ale violenţei, abuzului, neglijării, şi asta doar în 2012.
E strigător la cer. Aşteptam să aud propunerile celor prezenţi. S-au adunat reprezentanţi ai MAI, ME, MMPSF, MS, PG etc. Speram să aud soluţii pentru a preveni astfel de cazuri. Dacă ne batem joc de copiii noştri, despre ce fel de viitor mai putem vorbi? Vrem o societate sănătoasă, dar nu mişcăm un deget pentru crearea acesteia. În loc de discuţii, în loc de cercetarea diferitor posibilităţi de prevenire a acestor situaţii, cei prezenţi au început să se certe. Dacă venea cineva cu o propunere, imediat i se replica precum că nu ar fi bună. Într-un final, niciuna nu era potrivită. Aşa şi n-au ajuns la un numitor comun. Nimeni dintre autorităţi nu se face vinovat de nimic, nimeni nu răspunde pentru nimic, iar copiii continuă să sufere.
Pe de altă parte, s-au discutat diverse cazuri de abuz, menţionându-se şi cazurile de violenţă existente în şcoli — atât din partea profesorilor, cât şi din partea elevilor. Procurorul general adjunct, Eugen Rusu, şi-a amintit unul dintre cazurile recente, când două tinere din Bălţi au luat zeci de pastile, iar motivul ar fi că mama nu le-a dat bani pentru fundaţia şcolii. Reprezentantul Procuraturii i-a cerut ministrului Educaţiei, Maia Sandu, să ia măsuri în privinţa colectării banilor, care, în ultimul timp, ia amploare. Drept răspuns, Maia Sandu a anunţat că se gândeşte la legalizarea acestei proceduri. Deci, soluţia a fost găsită – legalizarea “cerşitului” în şcoli. Oare aceste fetiţe au decis să-şi pună capăt zilelor pentru că “taxa şcolară” este ilegală?
Ministrul Educaţiei imediat aduce exemplul Occidentului, unde fundaţia şcolii e ceva normal. Oamenii noştri însă nu au salariile din Occident. De ce oare judecăm după buzunarul nostru? Nu fiecare cetăţean are posibilitatea să achite aceşti bani. Salariile sunt mici, preţurile – mari, cifrele din facturi par interminabile. Şi nu trebuie să spunem că, dacă n-ai bani, nu trebuie să-ţi întemeiezi familie. Trebuie, pentru că ţara noastră şi aşa a rămas practic fără populaţie, fără tineri, care au decis că munca la negru peste hotare e mai avantajoasă decât munca legală, dar neplătită la ei acasă. Doar că trebuie să le dăm posibilitate şi familiilor cu un venit redus să aibă un trai decent.
Colectarea banilor în şcoli a început încă pe când eram eu însămi elevă. Era doar un fel de încercare, dar foarte insistentă. Nu se colecta pentru reparaţie sau pentru achiziţionarea unor scaune, ci aşa, pentru orice eventualitate. Nu ţi se prezenta bonul de plată. Nici astăzi nu se prezintă acel bon, poate doar cu foarte mici excepţii. Atunci practic toată clasa noastră, dar şi colegi din alte clase au făcut grevă. N-am cerut părerea părinţilor vizavi de subiectul dat. Eram destul de măricei să ne întrebăm noi înşine unde se vor duce aceşti bani sau, mai exact, la cine. Tot noi găseam răspunsul. Problema nu era suma sau faptul că părinţii nu aveau banii respectivi. Era un fel de principiu. Dacă voiam să achit, făceam studii la o şcoală privată.
Imediat, însă, a crescut şi tensiunea între elevi. S-au ciocnit două tabere: cei care vor să achite, pentru ca să fie “buni” în faţa profesorilor, şi cei care preferă să fie “răi”, dar să nu achite. Atunci totul s-a terminat cu pace. Eram mulţişori. În plus, eram elevi care într-adevăr făceau carte şi nu rodeau doar pantofii la şcoală. În scurt timp, am plecat mai departe la studii şi au rămas cei micuţi, care deja nu puteau lua o decizie. Aceştia s-au trezit faţă-n faţă cu taxele stabilite, care, de altfel, variază de la o şcoală la alta. Cei care nu achită, oricât de buni ar fi, sunt discriminaţi de profesori şi, respectiv, de elevi. Copiii suferă ani în şir batjocura din şcoli, iar unii nu mai suportă şi se decid la un gest disperat. Subliniez faptul că una dintre cele două surori n-a supravieţuit. Ce vom obţine prin legalizarea acestor fonduri? Poate, legalizarea suicidului?
