În aşteptarea contribuabililor

După înlocuirea miniştrilor Educaţiei şi de Interne, prim-ministrul Vlad Filat a anunţat o vizită personală de inspecţie la Ministerul Finanţelor. Motivul e demn de discuţie: disciplina fiscală lasă de dorit. Potrivit premierului, “avem nevoie de un plan mai amplu pentru a informa populația despre modul în care se va administra acest principiu de taxare indirectă. Oamenii trebuie să înțeleagă că impozitele trebuie să fie achitate. Plata impozitelor nu reprezintă un moft, este o obligație care reiese din prevederile legale”.

În campaniile electorale şi în discursul public, inclusiv în Occident, divergenţele referitoare la impozite se iscă în cadrul propunerilor privind nivelurile de impozitare, care de obicei diferă nesemnificativ de la un partid la altul. Rareori se pun în discuţie factorul etic şi legitimitatea, cu atât mai puțin efectul economic al impozitelor. Partidele mai liberale propun reduceri cosmetice, partidele de stânga – majorări. Ca și tendinţă, trebuie să constatăm că nivelul real de impozitare e în permanentă creştere. Dacă în Europa secolului XIX nivelul impozitelor a fluctuat între 10 şi 20%, astăzi în multe ţări occidentale el depăşeşte 50%.

Care este baza etică pentru impozitare? Prin definiţie, impozitele sunt contribuţii involuntare sau, mai direct spus, confiscări sub ameninţarea forţei. Unii istorici ai economiei consideră că acestea provin de pe timpul tâlharilor de drumul mare, care cereau tribut călătorilor, sau văd expansiunea fiscală ca fiind legată de intensificarea actelor războinice, care necesitau resurse de finanţare. Actualmente, legitimarea impozitelor se bazează pe argumentele contractului social şi al bunurilor publice.

Problema contractului social, în tradiţia lui Rousseau, este că, spre deosebire de contractele obişnuite, cel puţin una dintre părţi nu îl încheie voluntar, ba mai mult, partea plătitoare nici nu-l semnează. În nicio ţară semnatari ai constituţiei şi ai legislaţiei fiscale nu sunt toţi cetăţenii. Iar fiecare societate este împărţită în doua clase: producătorii şi consumatorii de impozite. Procesele “democratice” de astăzi reflectă, mai degrabă, o luptă sălbatică pentru a ajunge în ultima categorie şi a nu nimeri printre perdanţi. După cum s-a exprimat economistul liberal francez din sec. XIX, Frederic Bastiat, statul e o ”iluzie care-l face pe fiecare să creadă că profită pe seama celuilalt”.

Rezultatul poate fi doar unul de stagnare sau regres, comparativ cu o situaţie fără impozite sau cu impozite semnificativ mai mici. Este o greşeală logică, comisă inclusiv de mulţi economişti, care corelează bunăstarea actuală din Occident cu o povară fiscală pe măsură, respectiv dezvoltarea economică scăzută din epocile trecute cu impozitele mai joase de atunci. Mai corect ar fi să spunem că Europa s-a dezvoltat în ciuda intervenţiilor statului. Iar astăzi efectele negative ale “pedepsirii” sistematice a sectorului de producţie devin din ce în ce mai vizibile, cu o serie de state occidentale (şi nu numai) în prag de faliment.

Citatul de mai sus, şi în general conceptul impozitului pe venit, presupune, implicit, că statul ar fi proprietarul legitim al rezultatelor muncii noastre, care ne permite să reţinem un anumit procentaj din ele pentru familii. Bineînţeles, procentajul acesta poate fi majorat, dar de obicei el este micşorat în defavoarea noastră, prin prevederi legale. În schimb, primim aşa-numitele bunuri publice – străzi, educaţie, securitate şi jurisprudenţă, apărare naţională etc. Un alt influent economist francez din sec. XIX, Charles Dunoyer, a formulat concis observaţia împărtăşită de mulţi: “Statul e destul de capabil să dăuneze, dar destul de incapabil să facă bine… Când statul face lucruri bune, le face rău; când statul face rău, îl face bine”.

Astăzi, dimpotrivă, pentru mulți miniştri ai Economiei şi Finanţelor modelul pare să fie Lenin, cu lozinca sa de a lichida burghezia, zdrobind-o între pietrele de moară ale impozitării şi inflaţiei. După un secol şi ceva de experimente socialiste genocidale, dar şi de miracole ale economiei de piaţă, ar trebui să cunoaștem diferenţa dintre bunurile şi serviciile publice şi cele private.

Gerhard Ohrband, lector  universitar

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *