Codul Audiovizualului, torturat în Parlament
7 aprilie ne-a pus şi pe noi, jurnaliştii, pe amintiri. Sunt 6 ani de când am început să credem că Moldova se asociază cu Uniunea Europeană şi că standardele europene sunt acceptate şi implementate de către structurile politice de la noi. Amintirile din 2009, deşi traumatizante, presărate cu morţi, răniţi şi umiliţi, par, totuşi, mai puţin dureroase decât amintirile din aprilie 2013, 2014. În aprilie 2015 am înţeles că ni se pune capacul.
Noi, jurnaliştii, am avut aşteptările noastre: mai mult acces la informaţie, demonopolizarea pieţei publicitare, condiţii de dezvoltare economică pentru presa independentă. La scurt timp, au apărut televiziuni noi, după model românesc, european, bazele de date cu informaţii secretizate au fost deschise parţial pentru jurnalişti, Poşta Moldovei acceptase un dialog cu presa pentru o mai bună distribuţie a ziarelor, şi deja prin 2012 credeam în schimbări ireversibile.
Tocmai atunci a fost pus talaghirul la carul reformelor necesare pentru presă. Noile televiziuni au devenit NIT-uri în format european, jurnaliştii critici s-au pomenit cu tot mai multe procese judiciare, Poşta Moldovei a închis uşa dialogului, informaţia publică a început a fi din nou secretizată sub pretexte hilare de apărare a dreptului politicienilor-businessmeni la viaţa privată, fluxul de publicitate a rămas la aceleaşi televiziuni cu proprietari necunoscuţi.
În 2009 Alianţa de la guvernare a acceptat în faţa societăţii civile şi a comunităţii europene faptul că e nevoie de un Cod al Audiovizualului îmbunătăţit, care ar asigura transparenţa proprietarilor TV. La acel moment societatea civilă reuşise să convingă parlamentarii de necesitatea unor modificări, prin care s-ar face transparenţi proprietarii posturilor TV şi radio din Moldova. Proiectul a fost discutat, tălmăcit, explicat de ONG-uri şi specialişti în domeniu, fiind îregistrat în legislativ în iunie 2013. Au trecut 2 ani, noile prevederi trebuiau să funcţioneze de mult, dar soarta acestui document propus de jurnalişti e tot mai incertă. Cu mare greu s-a ajuns să fie discutat în prima lectură. În cadrul discuţiilor s-a stabilit ca, eventual, aceste prevederi privind proprietarii de televiziuni să intre în vigoare nu aşa ca toate legile, din momentul publicării, ci după 6 luni de la votare, de parcă în acele 6 luni proprietarii de televiziuni ar fi trebuit să ascundă ceva. Apoi s-a decis eliminarea sintagmei off-shore, chiar dacă unele dintre televiziunile mari şi opace îşi au proprietarii ascunşi anume acolo. Apoi proiectul a fost iarăşi uitat. La începutul lunii martie 2015 acest proiect a fost, totuşi, aprobat de o majoritate parlamentară.
Totuşi, niciun proprietar de televiziune nu a ieşit încă din anonimat, şi nici nu se ştie dacă va ieşi, căci modificările care au fost votate încă nu au intrat în vigoare, în schimb în legislativ a apărut urgent un nou proiect de modificări, care, dacă e aprobat, va termina dorinţa oricărui jurnalist de a afla orice informaţie compromiţătoare despre orice politician, inclusiv despre politicienii proprietari de televiziune.
Noul prioiect de modificare a Codului Audiovizualului a dat peste cap toată încrederea societăţii civile în Parlament. Acest document, elaborat şi votat de jurişti cu BAC-ul în regulă, poartă o mască importantă, masca „combaterii propagandei ruseşti prin intermediul televiziunii ”. Dacă fereşti masca – descoperi o capcană mare şi sofisticată. Votată în Parlament, această capcană poate strivi presa liberă într-o singură zi.
Membrii ONG-urilor şi experţii cu renume, cu experienţă şi studii în domeniul mass-media nu au mai fost admişi să vadă proiectul de modificări. În schimb cântăreţii, artiştii, umoriştii şi alţi participanţi la concerte electorale sunt întrebaţi în fiecare zi ce cred şi ei despre proiectul de lege pe care nu l-au citit. Aceştia spun la micul ecran cât de mult le place noul proiect de lege. Iar liderii politici cântă zilnic acelaşi refren la aceleaşi posturi TV: „Eu aduc Europa în Moldova”.
