200 de ani. Prea puţin pentru Unire?

Eram, până în 1991, un singur stat românesc, acum suntem cu unul mai mult, şi cu un preşedinte mai mult, şi cu un parlament mai mult, şi cu un guvern mai mult, dar ne mişcăm spre Bucureşti încet (dacă nu s-ar mişca Bucureştiul spre noi, cred că am rătăci cu totul), de multe ori haotic, iar uneori chiar şi pe contrasens

La final de mandat, marţi şi miercuri, preşedintele Nicolae Timofti s-a aflat într-o vizită de lucru în România. Potrivit agendei, la Bucureşti, Timofti a avut mai multe întrevederi la nivelul primelor persoane în stat, cu care a abordat subiecte axate pe relaţiile bilaterale (politic, economic, social, umanitar), dar şi probleme legate de agenda europeană a R. Moldova. Asta au spus-o comunicatele. Mai multă presă s-a întrebat, însă, în contextul crizei politice de la Chişinău, dar şi al celei regionale, în ansamblu, dacă preşedintele Timofti nu a mers la Bucureşti să discute şi problema Reunirii.

Săptămâna trecută, mai multe site-uri şi canale TV au difuzat o ştire potrivit căreia „două ţări din Europa s-ar putea reuni”. Deşi mai multă lume s-a aşteptat, probabil, să fie vorba despre România şi R. Moldova, până la urmă, subiect al reunirii erau cu totul alte două state: Cehia şi Slovacia, care s-ar putea reuni în 2018, după ce s-au separat paşnic în 1992, în urma unui „divorţ de catifea”. Iniţiativa reunirii celor două state vine din partea unei Mişcări Civice „Cehoslovacia 2018”, care a pornit colectarea semnăturilor în favoarea unui referendum în problema reunirii, scria glasul.info. Membrii Mişcării sunt de părerea că „cehii şi slovacii formau împreună un popor şi un stat mult mai puternic” şi că „dezmembrarea Cehoslovaciei a fost o greşeală”. A fost aşa sau altfel, nu putem şi nici nu e cazul să judecăm noi decizia de la 1992 a cehilor şi slovacilor. Sunt state şi popoare suverane şi, cu certitudine, vor şti să-şi decidă soarta şi în 2018, la fel de paşnic şi civilizat, precum au făcut-o în 1992. Nu ăsta e baiul pentru noi. Ceea ce ne-ar interesa mai mult este motivarea nevoii de reunire: „împreună eram un stat şi un popor mult mai puternic”. Şi aici vine întrebarea: dacă cehii şi slovacii au înţeles, după 24 de ani de independenţă naţional-statală, că împreună erau o putere (nu cred că cei de la Mişcarea Cehoslovacia-2018 speculează în acest sens), de ce moldovenii noştri nu pot înţelege, nici după 200 de ani de la prima ocupaţie rusească a Basarabiei (suntem la a patra), că doar reuniţi cu România şi alături de bucata din care am fost rupţi (în 1812, 1940, 1944) putem fi şi o ţară mare şi puternică, şi un popor mare şi puternic? Da, s-ar putea ca cehilor şi slovacilor să le fie mai uşor să se descurce în problemele lor, pentru că separarea lor s-a făcut paşnic, civilizat şi nu pe calea armelor, ca în cazul Basarabiei. Mai este adevărat şi faptul că în cazul cehilor şi slovacilor lucrurile nu s-au învechit atât de mult ca în cazul nostru. 24 de ani şi 200 de ani sunt totuşi diferenţe mari şi ani grei pentru o ocupaţie (ţaristă şi sovietică) cu sânge, frică, deportări, colectivizare, cu foamete organizată, cu lagăre de muncă şi de corecţie, cu un sistem educaţional arhipolitizat, în care tot ce era românesc era ”burghezesc, moşieresc, boieresc, era fascist etc”. Cehilor nu li s-a spus nici până la 1992 şi nici după că slovacii ar fi duşmanii lor de moarte, iar slovacilor să li se spună acelaşi lucru despre cehi. În Basarabia, însă, era regulă: România şi românii sunt răul cel mai mare din lume. O graniţă mai zăvorâtă şi mai împânzită de sârmă ghimpată şi sisteme de protecţie şi grăniceri Rusia nu a avut cu nimeni dintre vecinii ei din perioada sovietică. Dar ce-a fost, a fost. Partea proastă a lucrurilor e că noi nu ne-am grăbit să recuperăm nici după ce ne-am rupt şi am evadat din lagărul sovietic, sau am recuperat prea puţin din ceea ce am fi putut recupera. Avem în spate 25 de ani de libertate. Ce am făcut cu ei? Unde am ajuns? După trei Poduri de Flori, care băgaseră în sperieţi Moscova că pierde graniţa cu România (numai pe stânga Prutului la primul pod se adunase pe 6 mai 1990 peste 1,2 milioane de oameni), şi trei Mari Adunări Naţionale, am reuşit să ne proclamăm Independenţa. Şi am proclamat-o. Eram până la 1991 un singur stat românesc, acum suntem cu unul mai mult, şi cu un preşedinte mai mult, şi cu un parlament mai mult, şi cu un guvern mai mult, dar ne mişcăm spre Bucureşti încet (dacă nu s-ar mişca Bucureştiul spre noi, cred că am rătăci cu totul), de multe ori haotic, iar uneori chiar şi pe contrasens. A fost într-un fel cu Mircea Druc şi Mircea Snegur (a fost cel mai bine, de fapt, că atunci s-au rupt apele), a fost un calambur total pe vremea lui Petru Lucinschi, după care Voronin a răsturnat toate „oalele cu flori” din drumul nostru spre Bucureşti, pe care Timofti a reuşit să le reaşeze parcă la loc, dar cu foarte multă timiditate şi teamă de a merge prea departe. Avem relaţii bune azi cu România, dar puteau fi excelente, dacă ne grăbeam altfel şi nu ne lăsam ameţiţi de marele act al Independenţei. Cât costă această independenţă azi? Şi la ce ne foloseşte? Şi cui? Preşedinţilor, deputaţilor, miniştrilor şi prim-miniştrilor, armatei de ambasadori şi consuli împrăştiaţi prin toată lumea, majoritatea dintre care îşi caută de carieră şi de nevoile lor personale? Independenţa, votată în 1991 în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi apoi în Parlament, fusese concepută nu pentru 25, ci pentru cel mult un an. Şi cei care au fost prin cercurile de decizie de la acea vreme ştiu bine că înţelegerea şi miza a fost alta: votăm Independenţa (facem primul pas), ca să votăm Unirea (pasul doi, repetarea variantei Sfatul Ţării, 1918). Nu a fost să fie. Lucrurile, de fiecare dată, s-au amânat: ba că nu e cazul, ba că nu e momentul potrivit. Şi tot căutând „momentul potrivit”, am ajuns la condiţia unui „iad” pământesc, din care se aud tot mai des şi tot mai multe voci: ne mai unim sau nu? Şi când? De ce nu? Ne unim. Dar ar trebui să ne grăbim, că s-ar putea ca timpul să nu mai ţină cu noi. Numai că în toată povestea asta trebuie să existe un „dacă”. Dacă şi de data asta de „sus” nu va merge, va trebui s-o pornim de „jos”: de la Giurgiuleşti, de la Slobozia Mare, de la Crihana Veche, Cahul, Cantemir, Ungheni, pe toată lungimea Prutului…