Topul neîncrederii
Acum câteva zile, dintr-un sondaj de opinie, aflam că cetățenii au cea mai mare încredere în Igor Dodon, urmat de Maia Sandu, PAS, și de primarul de Chișinău, Ion Ceban, PSRM.
Acest top al încrederii în politicienii de la noi te duce cu gândul la posibilele motive din care oamenii, în sondaje, spun că au cea mai mare încredere în Igor Dodon. De ce ar recunoaște asta, din momentul în care, de la o zi la alta, ies la suprafață falsurile promovate de șeful statului, fariseismul său, lipsa de consecvență, ușurința şi promptitudinea sa fermă de a trăda interesele naționale ale statului în fruntea căruia s-a postat, în schimbul unor privilegii politice sau financiare.
Să recapitulăm câteva momente din ce spune și ce face șeful statului. Mai întâi, atunci când a ajuns șef de stat, ne-a spus tuturor că e apolitic, că a renunțat la funcția sa din partid, dar și la partinitatea sa. De multe ori, pe parcursul ultimilor ani, ne-a convins că a trișat atunci când a declarat că nu mai are nimic în comun cu PSRM. Dar iată că, pe 29 iunie, când s-au împlinit 23 de ani ai PSRM, Igor Dodon a recunoscut public: „Este partidul pe care am onoarea să-l conduc din decembrie 2011 și care mi-a acordat încredere, înaintându-mi candidatura în anul 2016 la funcția de președinte”.
Așadar, contrar legii, R. Moldova are un președinte lider de partid. În realitate, Igor Dodon nu poate fi considerat șef de stat, dar nu la noi, în R. Moldova.
În mesajul său din 29 iunie, Dodon face publicitate partidului său, spunând că acesta „este cu adevărat un partid al poporului”. Cum poți să forțezi întreaga societate (poporul) să accepte acest partid care, la ultimul scrutin parlamentar, nu a acumulat decât circa 30% din voturile electoratului?
Dodon a mai amintit că, începând cu anul 2014, PSRM este cel mai mare partid parlamentar de la noi, fără a preciza că această „întâietate” e înregistrată în condițiile în care la scrutin participă puțin peste jumătate din numărul total al alegătorilor (în 2019 – doar 50,57%).
Deci, relația lui Igor Dodon cu partidul său rămâne neclintită, chiar dacă anterior declara altceva.
În același mesaj, de ziua nașterii partidului său, Dodon susținea că PSRM „a avut rolul principal în înlăturarea regimului oligarhic al lui Vlad Plahotniuc”. După ce întreaga societate a urmărit episodul „kuliokul”, în care s-a zis clar că erau bani pentru salariile celor din PSRM, cum să mai crezi că acest partid, hrănit până nu demult din palma lui Plahotniuc, a învins regimul oligarhic din R. Moldova?
În mesajul său de la sfârșit de iunie, șeful statului a avansat și mai mult în expunerea unor declarații menite să turmenteze alegătorii. „Fiecare deputat din partea PSRM, fiecare primar, președinte de raion, consilier local, precum și fiecare activist al partidului este membru al echipei mele”. Cât de egocentric trebuie să fii, ca să ajungi să le spui oamenilor că sute de funcționari, deputați, activiști „îți aparțin”, că mizezi pe sprijinul lor, în orice „situație critică”? Dodon spune că are încredere în sprijinul oamenilor săi, dar cine dintre cei vizați poate miza pe sprijinul, pe adevărul, pe corectitudinea și pe verticalitatea președintelui?
Să ilustrăm întrebarea cu cele întâmplate după o promisiune mai recentă a șefului statului. A promis câte 16 mii de lei fiecărui angajat al sistemului medical, care muncește în prima linie, salvând pacienții afectați de COVID-19. Unde-s banii? Cât mai au de așteptat cei cărora li s-a promis?
Mai nou, ieri, 1 iulie, Guvernul „a executat” promisiunile lui Dodon, asumându-și răspunderea pentru patru proiecte de legi. Pentru a onora promisiunile șefului, aflat în plină campanie electorală, Guvernul, prin asumarea de răspundere, a majorat deficitul bugetar cu 1,2 miliarde de lei.
Astfel, urmașii personalului medical decedat în urma activității medicale în lupta cu COVID-19 vor primi indemnizații de la stat. Totodată, s-a decis majorarea graduală a salariilor bugetarilor, începând cu luna septembrie (exact în preajma alegerilor prezidențiale, preconizate să aibă loc la început de noiembrie a.c.).
Ieri, Guvernul a prezentat foarte multe cifre, încercând să încurajeze în special alegătorii președintelui, pe cei care continuă să aibă încredere în el. Și dacă, eventual, cade Guvernul? Cine va fi responsabil de încrederea asumată pentru cele patru legi? De ce nu ar exista și un altfel de top, al neîncrederii în oamenii politici?
