Sanatoriul ZdG

Marţi seara am ajuns târziu acasă, căci după ora 8-9 troleibuzele din Chişinău circulă rar de parcă ar veni de pe lună. Ajunsă acasă – nu mai voiam nimic decât un ceai cu esenţă de uitare de sine.

Pe masă mă aştepta un plic. Era unul dintre plicurile celea cazone, cu ştampila pătrată de pe la instituţiile de stat. Înscrisul de pe ştampilă era mărunt, cerneala era mâzgălită, aşa că ghiceam, deschizând plicul, dacă e de la fisc, procuratură, CNA sau de la vreo judecătorie.

Timp de 10 ani, aceste plicuri venite la adresa administraţiei ZdG nu au adus nicio veste bună – doar procese judiciare, citaţii, somaţii, iar procese, iar somaţii. Membrii familiei mele ştiu de mesajul acestor scrisori şi de fiecare dată când vine una nouă – aşteaptă să o deschid şi să mă consoleze. Aşa a fost şi marţi seara. În timp ce despătuream scrisoarea în cauză, vedeam cu coada ochiului că ai mei mă privesc şi se pregătesc să mă susţină moral, chiar dacă din plic ar ieşi un monstru.

Cu câteva săptămâni în urmă, dintr-un asemenea plic ieşise un balaur ameninţător. O organizaţie de stat ne informase că ne-au fost blocate toate conturile, pentru că nu ar fi fost prezentat nu se ştie ce raport. Ţin minte că n-am mai dormit în noaptea ceea nici eu, nici Aneta Grosu, căci am tot vorbit una cu alta la telefon şi am tot ales variante de răspuns la întrebarea: dacă nu e prezentat acest nu se ştie care raport, de ce nu au trimis o preavizare, preîntâmpinare, avertizare, de ce nu au încercat să afle dacă s-a pierdut pe drum raportul? Dacă timp de un deceniu nu am întârziat cu alte dări de seamă, de ce nu au admis că nu e din rea-voinţă, că e vreo întâmplare nedorită, vreo eroare umană, vreo scăpare tehnică la mijloc? De ce au blocat imediat, ştiind că e atâta de umblat după asta să deblochezi conturile? Dimineaţa următoare a venit greu, căci noaptea întrebărilor noastre a fost lungă. Am telefonat la instituţia însetată de raportul-lipsă şi încătuşătoare de conturi. Am fost informaţi cu nonşalanţă că a fost o eroare, că de fapt conturile încă nu ne-au fost blocate, că raportul a fost găsit, că ne-au trimis şi ei o scrisoare aşa mai dură, ca să ştim data viitoare.

N-am avut puteri să ne revoltăm, dar nici puteri să ne bucurăm. Pentru că suntem mereu în criză de timp, şi orice oră o folosim ca să scriem, să tipărim şi să distribuim ziarul. Am păşit peste mesajul distrugător de nervi al acelei scrisori şi am mers înainte, dar în suflet ne-a rămas pentru multă vreme trauma acelui mesaj care nu ne blocase conturile, dar ne blocase răbdarea. Acel mesaj s-a aşezat în interiorul nostru pe poliţa de demoni şi balauri, alături de multe altele care ne informau, în ultimii 10 ani de ZdG, că suntem anchetaţi, acuzaţi, bănuiţi, judecaţi, vinovaţi.

Marţi seara, când despătuream ultima scrisoare venită în plic cazon, demonii de pe poliţă se buluceau în pupilele mele şi aproape că mă încurcau să văd literele. Începusem să citesc şi am simţit că mi se bulbucau ochii. Ai mei, văzându-mă crispată, mă întrebară cu voce stinsă despre ce e scrisoarea. Am căscat gura, dar nu puteam vorbi, căci mă apucase un râs straniu, un râs din acelea amestecat cu jale. Ai casei s-au gândit că o fi un nou dosar judiciar, sau, şi mai rău, vreun sechestru.

Scrisoarea avea un mesaj neaşteptat. „În calitate de contribuabil onest la fondul social, entităţii pe care o conduceţi i se oferă un bilet la sanatoriu, pentru recuperarea capacităţii de muncă…”.

După 10 ani de plată fără gram de întârziere a salariilor şi impozitelor, ani în care ca instituţie privată am creat locuri de muncă, am adus bani la buget, am crescut specialişti, am făcut jurnalism în interes public, am sprijinit mii de cititori în căutarea dreptăţii, uite că am fost recunoscuţi de către o instituţie de stat (CNAS) că am fi un contribuabil onest.

Încă nu am decis dacă vom pleca la sanatoriu. Căci e o decizie grea – biletul gratuit la sanatoriu este pentru 18 zile şi e pentru o singură persoană. Timp de 10 ani de muncă la acest ziar niciunul dintre noi nu şi-a permis concediu neîntrerupt de 18 zile, nici să lipsim din familii câte 18 zile. Reporterii au zis că nu-şi imaginează 18 zile fără ZdG şi fără cei dragi de acasă. Nici 18 zile fără cititori nu ne imaginăm.