EDITORIAL „Vă sărut picioarele celor care ați venit pe jos la Chișinău”
Tot ostatici ai Pactului Stalin-Hitler
Am urmărit în aceste zile, în reluare, mai multe filmări documentare din acei ani de mare încărcătură istorică. Sunt cele mai frumoase ore și ani de istorie pe care, personal, am avut norocul să le trăiesc pe viu și pe care e păcat să nu le poată trăi și generații de mai încoace, alături de elitele Mișcării pentru Independență
Marți, 23 august, s-au împlinit 83 de ani de la semnarea odiosului Pact Ribbentrop-Molotov. Pactul a fost semnat la Moscova, între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, în prezența lui Iosif Stalin, de către Veaceslav Molotov, șeful guvernului, tot el și ministru de externe al URSS și ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop. A fost, de fapt, o înțelegere de război între Stalin și Hitler, cei doi împărțind între ei sferele de influență în Europa de Răsărit. Rusia revendica Germaniei dreptul asupra Finlandei, Statelor Baltice (Lituania, Letonia, Estonia), unei părți din Polonia și Basarabia. Pe 28 iunie 1940, Rusia dă curs înțelegerilor și invadează Basarabia, cu toate urmările ce puteau reieși dintr-un act de ocupație: teroare, persecuții, execuții, colectivizare forțată, depopulare, deznaționalizare, deportări, foamete organizată… Sfârșitul ocupației intervine în 1991, odată cu dispariția URSS.
Marcăm în câteva zile 31 de ani de la proclamarea Independenței R. Moldova, care se întâmpla pe 27 August 1991. Este evenimentul epocal, care alături de „Limba Noastră cea Română” (31 August) sunt sărbătorile care ne definesc în timp și spațiu și care stau la baza edificării național-statale a R. Moldova. Nu întâmplător, pe 7 Aprilie 2009, în urma atacului asupra Parlamentului, s-a dat foc anume Declarației de Independență, ceea ce a fost un atentat la libertatea R. Moldova. Declarația contează.
S-au scurs 31 de ani de la Independență. Unde suntem? Întrebarea rămâne și pentru acest an în picioare, pentru că, indiferent de șirul anilor care s-au scurs, așa și nu am ajuns nicăieri până la capăt în drumul și destinul nostru, asumat prin Declarația de Independență din 27 August 1991: una cu Țara, una cu Neamul. Suntem tot în mers, tot pe drum, tot sperând, tot căutând „momentul potrivit”, tot făcând pronosticuri, tot dărâmând ziduri și ridicând poduri noi pe Prut… La modul formal al lucrurilor, ne-am făcut parcă cu anii partea de protocol, suntem stat cu actele în regulă, recunoscut în lume, reprezentat în toate instituțiile internaționale, cu locul nostru pe harta lumii. Și, totuși… La modul real, întârziem să ținem pasul cu timpul (cu atât mai mult, cu Istoria), să ne facem (mă refer la guvernări) temele pe acasă, să ne responsabilizăm și să ne ținem de promisiuni… Porniți odată cu Balticii (proiectul premierului Mircea Druc) nu suntem azi nici în UE, nici în NATO, ba cu România, ba împotriva României, buni de rele, răi de treabă, ba cu Estul, ba cu Vestul…
R. Moldova nu a avut parte, în anii ei de independență de până acum, de guvernări care să țină la ea, să i se dedice, să se sacrifice pentru ea. Aceștia, cu anumite excepții, au speculat pe seama intereselor ei și și-au făcut propriile interese sau interesele de clan și găști mancurte și criminale. Singurii care nu au trădat-o și au slujit-o ostășește, au fost „mulții”, „talpa țării” (tot ei și fruntea țării), care se trezeau cu noaptea în cap și porneau la Marile Adunări Naționale cu transport de ocazie ori pe jos, nu pentru că erau plătiți așa cum sunt plătiți și aduși la proteste gherilele lui Șor și Dodon, ci pentru că R. Moldova este parte din ei și ei – parte din R. Moldova.
Deloc întâmplător aici mesajul poetului Ion Vatamanu, marelui tribun al Mișcării de Eliberare Națională, adresat de la tribuna Marii Adunări Naționale (27 August 1991) celor din Piață: „Vă mulțumesc că ați venit la Chișinău, că suntem mulți, că suntem împreună… Vă sărut picioarele celor care ați venit pe jos la această Mare Adunare Națională”. Era Adunarea, în care a fost citită şi aprobată Declaraţia de Independenţă a R. Moldova, care imediat după aceasta a fost votată, nominal şi unanim, și în Parlament.
Evocând evenimentele de acum 31 de ani, nu putem să nu amintim aici și de cel puțin alte două Mari Adunări Naționale, care au fost, chiar dacă și pașnice, arene de luptă pentru emanciparea noastră națională și recâștigarea Dreptului de a Fi. Prima: 27 august 1989, la care este cerută iar în câteva zile și obținută declararea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafie latină. A doua Mare Adunare: 16 decembrie 1990, care decide schimbarea denumirii RSSM în Republica Moldova și adoptă Proclamația prin care era declarată independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate. Și a treia: 27 August 1991, la care ne-am referit deja și care a culminat, – ziceam, cu proclamarea Independenței R. Moldova.
Am urmărit în aceste zile, în reluare, mai multe filmări documentare din acei ani de mare încărcătură istorică. Sunt cele mai frumoase ore și ani de istorie pe care, personal, am avut norocul să le trăiesc pe viu și pe care e păcat să nu le poată trăi și generații de mai încoace, alături de elitele Mișcării pentru Independență: Ion Ungureanu, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Eugen Doga, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Nicolae Esinencu, Petru Soltan, Mircea Druc, Alexandru Moșanu, Valeriu Muravschi, Nicolae Costin, Anton Grăjdieru… Nu văd o problemă dacă în perioada 27-31 august, cel puțin Televiziunea Națională – dacă nu și altele, ar avea o grilă de retransmitere a documentarelor și altor materiale de arhivă, care ar reactualiza evenimentele acelor ani. Și nu pentru o zi, ci până pe 31 august. Și nu doar a Marilor Adunări Naționale. Podurile de Flori sunt și ele parte a acelorași ani de luptă pentru emancipare națională (6 mai 1990; 6 iunie 1991; 11 iulie 2015; 31 decembrie 2017). Fiecare Pod în parte și toate la un loc sunt lecții de mare conștiință istorică.
1,2 milioane de oameni a adunat Prutul la primul Pod de Flori. Malurile Prutului s-au umplut de lume, iar apele – de flori. Autoritățile sovietice n-au rezistat situației. Trecerile peste Prut care, fusese ordin de la Moscova, să rămână închise, au fost pentru câteva ore deschise. Frontiera a cedat. A fost primul pas spre unire. Dar nu a fost cine să zică „mergeti înainte, faceți și pasul doi”. Am rămas și suntem și după 31 de ani la primul pas, tot ostatici ai Pactului Stalin-Hitler.
