EDITORIAL Incluziunea persoanelor cu dizabilități în câmpul muncii. Cum se întâmplă asta în Olanda?

În perioada 24 septembrie – 1 octombrie am avut șansa să particip într-un schimb de experiență în Olanda, sau cum mai este numit Erasmus+ Youth Exchange. Reprezentând o organizație din Republica Moldova, ne-am dat întâlnire cu alte grupuri de tineri din Finlanda, Olanda, Slovenia în țara gazdă. Pe lângă faptul că e o oportunitate de împărtășire ale bunelor practici din domeniul tineret, este și șansa de a observa o nouă cultură, un alt sistem cu alte mecanisme, care funcționează de la și pentru oameni cu obiceiuri și crezuri diferite de ale noastre.

Când am pornit în vizita de studiu, nu m-am așteptat să învăț atâtea despre rolul persoanelor cu dizabilități în Olanda și cum acestea sunt încurajate să participe la viața socială, dar și în cadrul câmpului muncii. Astfel de expuneri la moduri de organizare diferite ale societății sunt atât de binevenite pentru a împărtăși cu oamenii de acasă și pentru a putea implementa idei noi, care ar putea îmbunătăți nivelul de trai, în acest caz, al persoanelor cu dizabilități.

Un prim semn al faptului că persoanele cu dizabilități sunt cu adevărat acceptate este accesibilitatea clădirilor, a transportului public, inclusiv a celor de muncă și prezența unei toalete pentru persoane cu dizabilități. Atâta timp cât ele nu pot fizic avea posibilitatea să acceseze anumite servicii și încăperi, atunci este vorba imediat de o inegalitate de șanse. Prin asigurarea acestor condiții, îi devine mult mai ușor, de exemplu, unui copil cu dizabilități să frecventeze centrul de tineret în regiune, iar astfel să-și facă auzită vocea și nevoile. Este, la fel, mult mai încurajator să găsești un job, atunci când intrarea și condițiile de muncă sunt adaptate. În cadrul schimbului de tineret din Olanda, am avut șansa pentru câteva ore să facem voluntariat într-o afacere socială, Rataplan, un magazin de lucruri second hand, care reușește prin vânzările pe care le face, să ofere salarii și locuri de muncă persoanelor care nu au avut această posibilitate pentru mult timp din cauza problemelor de sănătate cu care s-au confruntat, dar și persoanelor cu dizabilități și cu autism. 

Fiind acolo voluntară pe câteva ore, am avut ocazia să vorbesc cu persoana care gestionează această afacere și el a precizat că ideea acestei afaceri este de a putea oferi persoanelor cu dizabilități o șansă la acceptare și la incluziune în câmpul muncii, căci, deseori, cerințele pentru a fi angajat(ă) sunt prea mari, dar dizabilitatea înseamnă multă reabilitare, care deseori stopează sau încetinește parcursul academic și presupune terapie zilnică, pentru a deprinde capacități de bază. Așa cum magazinul dă o a doua șansă multor lucruri deja folosite, dar încă valoroase, mai dă o șansă și persoanelor cu dizabilități să aibă un venit stabil și o ocupație, care să întărească și să valorifice abilitățile pe care le-au șlefuit ani de ani. Este o oportunitate pentru ele de a dezvolta rutină, care le aduce o stabilitate emoțională și să comunice cu alți(te) angajați(te) din comunitatea lor, cu care să-și împărtășească experiența. Este o inițiativă de apreciat și care merită să fie implementată și în Moldova, pentru a deschide orizonturile către diversitatea dizabilităților din jurul nostru și pentru a demonstra că este posibil ca fiecare să aibă o șansă să-și găsească un loc de muncă.

La magazinul second hand am cunoscut-o pe Irina, care a fost responsabilă să ne facă un tur prin secțiuni, dar și să ne ofere sarcini. Ea ne-a mărturisit că acest loc înseamnă mult pentru ea, căci nu a avut un loc de muncă timp de 10 ani, dar deja după 2 ani de lucru, a reușit să gestioneze departamentul de mobilă și haine. Irina ne-a povestit cu lumină în ochi, despre cât de mult a contat că cineva i-a oferit un pic de încredere la început, atunci când avea mai mare nevoie și despre cum și-a găsit locul la Rataplan. Pe lângă Irina, puteai întâlni printre rândurile magazinului cu două etaje și alte persoane cu dizabilități, care au luptat pentru mult timp și încă luptă cu ele. Este un exercițiu nemaipomenit de empatie și m-a ajutat să înțeleg cum arată incluziunea de fapt și nu pe hârtie.

Recunosc că m-au copleșit multe emoții, făcând acolo voluntariat timp de 2 ore, mâncând la prânz cu angații(tele) în camera lor comună și văzând toate procesele, pentru că în sinea mea mi-am recunoscut și mi-am dat seama că, din păcate, persoanele cu dizabilități ar putea fi acceptate doar într-un astfel de loc, cu sarcini repetitive și simple și asta e una din puținele șanse ale lor la o viață mai bună. Totuși, oricât de nedrept este, ele au nevoie de asta, oricât de simple ar fi sarcinile, ele au nevoie de un loc de muncă și acestea ajung să fie create, când, colectiv, vom recunoaște prezența dizabilității printre noi, dar și ce înseamnă, de fapt, să ai o dizabilitate.