Luptător în viaţă, campion în lumea virtuală

Este iute, viteaz şi ştie cum să-şi anihileze adversarii de luptă. Când vorbeşte despre pasiunea sa – avioanele, îi apare o licărire în privire. Duce o viaţă activă, alături de zeci de prieteni în care poate avea toată încrederea. Există o singură problemă. Această viaţă, precum şi prietenii sunt virtuali.

Alex este un tânăr pilot care-şi distruge duşmanii cu înverşunare. De curând, a câştigat o luptă importantă, în urma căreia a obţinut medalia de aur. Trăieşte cu intensitate maximă viaţa de pe internet, pentru că, în viaţa reală, este nevoit să locuiască în „colivia” de la etajul XI. Crede, totuşi, că, într-o bună zi, va reuşi să se ridice pe picioare şi va putea iarăşi să se bucure de tumultul oraşului, cu nevoile cu bucuriile lui.

Care este sensul vieţii

Alex Boboc are 16 ani. Este un tânăr optmisit şi curios, care, acum un an, a descoperit viaţa jocurilor online, lumea în care se simte invincibil. „Trebuie să distrugi inamicul. Poţi folosi avioane şi tancuri. Curând vor fi introduse şi vapoarele”, explică Alex. Deşi le conduce pe toate cu dibăcie, Alex preferă să lupte din zbor. Anume pasiunea pentru avioane l-a făcut să înveţe regulile jocului. În realitate, a zburat cu avionul de nenumărate ori, doar în calitate de pasager. Online, însă, are posibilitatea să fie pilotul prim. Aşa speră că, într-o bună zi, va reuşi să devină pilot în viaţa reală. Tânărul face parte dintr-o echipă virtuală destul de numeroasă, cu care comunică zilnic.

Recent a primit medalia de aur de la concursul de jocuri online War Thunder. Pentru concurs, au fost selectaţi cei mai buni jucători, formând o echipă din şase persoane. În final nu doar organizatorii, dar şi jucători din diverse ţări au remarcat performanţele lui Alex.

Totuşi, părinţii sunt mereu sceptici atunci când aud de jocurile online. Valeria Bobocel (pseudomin scenic), mama lui Alex, nu putea să-i interzică să joace, însă voia să ştie ce presupune acel joc. Când băiatul era încă la început de cale, Valeria s-a înregistrat şi ea în reţea, urmărind jocul îndeaproape. „M-am convins că oamenii care joacă sunt pozitivi. Au devenit ca o familie. În plus, este o şcoală de bărbăţie”, spune Valeria Bobocel. Ea urmărea jocul pe internet din camera vecină, ca să se asigură că acest joc nu i-ar dăuna fiului său, şi, respectiv, după fiecare joc ştia ce dispoziţie are acesta. „Trebuia să ştiu ce trăiri are, pentru că aş putea intra în camera lui foarte bucuroasă, iar el tocmai să fi pierdut. Starea mea emoţională ar fi fost opusă stării lui, ceea ce ar fi putut agrava situaţia, dar aşa eram pe aceeaşi undă cu el şi ştiam când trebuie susţinut”, remarcă femeia.

Valeria menţionează că, pentru Alex, nu e vorba doar de un simplu joc. Acesta a devenit, cu timpul, un mod de viaţă. „Dacă el ar putea să meargă, ar ieşi cu mare plăcere afară, ar juca fotbal. Aşa-i, Alex? (Tânărul încuviinţează, n.r.) Dar aceasta este unica fereastră în lume, unde el poate comunica şi unde el este destul de puternic, ambiţios”, explică femeia pasiunea fiului său. Concursurile virtuale şi victoria pe care a repurtat-o recent nu este, totuşi, ceea la ce a visat tânărul. El încă este în căutarea rostului său. „Deunăzi, m-a întrebat care este sensul vieţii, că faima nu e tocmai ceea ce ar avea nevoie. I-am spus că sensul vieţii este ca el să se însănătoşească, apoi să se căsătorească şi, astfel, să continue neamul nostru”, zâmbeşte Valeria Bobocel.

Trei ani în „colivie”

Când Alex avea cinci ani, medicii au pronunţat diagnoza – distrofie musculară Duchenne, o boală genetică, care cauzează atrofierea mai multor grupe musculare, având drept consecinţă instalarea unui handicap motor. Valeria, mama băiatulului, îşi aminteşte cu groază ziua când a primit această veste. Ştia, însă, un lucru – nu trebuie să renunţe. A început să studieze totul despre această maladie, căutând felurite căi să stopeze progresarea bolii. Astăzi, când discută cu oricine, utilizează termeni medicali cu siguranţă, ca o specialistă în domeniu. Nu încetează să se informeze continuu, în speranţa că medicina contemporană va inventa un tratament şi pentru această maladie.

De zece ani, Alex nu se mai ţine pe picioare şi sunt trei ani deja de când tânărul nu a mai ieşit afară, pentru că scaunul cu rotile nu este performant, iar mamei îi este imposibil să-l scoată în braţe. Astfel, apartamentul de la etajul XI s-a transformat într-o „colivie”, din care poate ieşi doar atunci când intră într-o lume virtuală. „În fiecare zi mă gândesc cu frică: dacă îl va durea un dinte, ce să fac? Sunt zece ani de când Alex nu a răcit măcar, şi asta pentru că mă strădui să-i susţin organismul în normă, evident cu medicamente”, spune femeia. Valeria a încercat posibililul şi imposibilul, să-şi ajute copilul, ducându-l la cei mai buni specialişti din lumea întreagă. „Am fost în America, în Columbus, să participăm la nişte experimente ce ţin de distrofia musculară progresivă Duschenne. Am zburat la Milano, la un profesor care, de asemenea, se ocupă cu experimente în acest domeniu”, explică Valeria. „Din păcate, nu am avut rezultate pozitive acolo, aşa că ne-am întors”, spune femeia cu regret.

Speranţa de a merge…

Familia nu este ajutată de nimeni. Toate cheltuielile financiare le suportă mama, care munceşte în mai multe locuri, pentru ca să-şi permită aceste cheltuieli, dar, mai ales, medicamentele care sunt vitale pentru Alex. Aceste medicamente nu pot fi găsite în R. Moldova. Respectiv, Valeria Bobocel este nevoită să le procure din străinătate. „Sunt preparate fără de care el nu poate trăi. Ele nu sunt înregistrate în ţară, pentru că sunt scumpe şi pentru că aşa copii ca Alex nu prea sunt la noi”, explică femeia, care, în toţi aceşti ani, a învăţat să întâmpine cu zâmbet obstacolele. „Alex a fost chemat şi la Biroul de recrutare. El a spus că merge doar dacă-l aşază în tanc, altfel nu poate”, glumeşte Valeria, care încearcă să facă haz din situaţia creată.

Totuşi, Valeria are un orar destul de încărcat, fiind nevoită să alerge de la un serviciu la altul. În acest timp, cineva trebuie să fie acasă, alături de Alex. Valeria spune că e foarte dificil să găseşti persoana potrivită în acest sens, pentru că trebuie să aibă o pregătire specială. „E nevoie de un asistent social, care să ştie cum să acţioneze într-un caz sau altul, cum să-l ridice, să-l aşeze în scaun sau să-i acorde ajutorul necesar. Eu sunt singură cu copilul, iar salariul este mai mic decât o cură de tratament pentru o lună”, explică Valeria Bobocel. Ceea ce o salvează este talentul său de a crea bună dispoziţie. Aşa a ajuns să exprime bucuria vieţii având programe la nunţi, zile de naştere şi alte festivităţi. Valeria este recunoscută mai degrabă drept bufonul Nătăfleaţă, cel care înveseleşte copiii, dar şi adulţii. Pe când Alex putea merge, ieşea în scenă alături de mama sa, cântând sau jucând rolul de pitic. Acum el „merge” pe calea sa, cea virtuală, visând că, într-o bună zi, va reuşi să păşească iarăşi pe propriile-i picioare.

Între timp, sună telefonul lui Alex. Este unul dintre prietenii săi. În fiecare zi, tânărul este vizitat de cineva. Visul său însă este să poată merge şi el în vizită la cineva sau să se plimbe pe alee, bucurându-se de mirosul florilor şi cântecele păsărilor. Deocamdată, nu se cunoaşte vreun caz tratat al acestei maladii. Mama lui Alex nu disperă. „Acum a apărut o primă mică speranţă. Este vorba de un medicament, care, însă, ajută doar persoanele care încă nu şi-au distrus muşchii. La Alex o parte din muşchi deja nu funcţionează. Totuşi, asta înseamnă că, dacă ei au găsit drumul corect, în scurt timp, vor fi succese în acest domeniu şi vom soluţiona şi problema lui Alex”, este convinsă Valeria.

Medalia de aur de la concursul de jocuri online War Thunder a ajuns la Alex prin poştă, la fel ca şi premiul – un notebook modern.