Copiii care vor la şcoală

Patricia şi Nelea au aceeaşi vârstă şi aceeaşi pasiune: şcoala. Ambele fetiţe sunt dependente de scaunul cu rotile, pentru că s-au născut cu probleme locomotorii. Dacă Patricia se bucură zi de zi de plăcerea de a învăţa alături de alţi copii şi de a comunica cu ei, Nelea îşi petrece majoritatea timpului în casă, iar păpuşile îi ţin loc de colegi şi de prieteni. “De-a şcoala” este  joaca preferată a Nelei, pentru că beneficiază de instruire la domiciliu, iar mersul la şcoală este un vis încă nerealizat pentru ea.

Majoritatea celor câteva mii de copii cu dizabilităţi din R. Moldova sunt lipsiţi de dreptul de a merge la şcoală. Diagnosticaţi “cu nevoi speciale”, doar foarte puţini, şi cu mari dificultăţi, se bucură de dreptul la educaţie. Beneficiari ai şcolilor de tip internat sau ai instruirii la domiciliu, aceştia au reuşit să iasă din rândul analfabeţilor şi al neintegraţilor în societate.

În toată lumea, copiii cu nevoi speciale învaţă alături de ceilalţi copii, în aşa-numite clase incluzive. Educaţia incluzivă este un mod de educaţie adaptat şi individualizat în funcţie de nevoile tuturor copiilor în cadrul claselor în care se regăsesc copii cu nevoi, capacităţi şi niveluri de competenţă foarte diferite. În Moldova, clasele şi şcolile incluzive sunt o raritate. Puţinele existente au fost iniţiate de către organizaţiile neguvernamentale sau la insistenţa şi cu efortul părinţilor care au dorit să le ofere copiilor lor o şansă de a se integra în societate.

Fără grădiniţă, iar la şcoală – în braţe

Patricia Cotlan locuieşte în Chişinău şi învaţă la Liceul “George Călinescu”, care este o şcoală obişnuită. Datorită insistenţei neobosite a mamei, Tamara, dar şi deschiderii administraţiei liceului, Patricia este egală cu semenii săi, chiar dacă situaţia ei fizică este diferită. “Are un impact foarte pozitiv şi asupra copiilor care învaţă cu Patricia. Copiii devin mai binevoitori, ei văd problema, sunt foarte atenţi cu ea şi, dacă vreţi, cresc chiar şi mai creştini”, susţine Natalia Bugan, directoarea liceului.

Patricia nu a fost nici o zi la grădiniţă, iar în primii ani de şcoală, mama o aducea la ore în braţe. Fata a dorit să meargă la şcoală, iar familia a susţinut-o. Acum, ea este printre cei mai buni elevi din clasă. Rutina unui copil obişnuit de a merge la şcoală este o bucurie enormă pentru Patricia, care nu absentează niciodată de la ore.

„Pentru ea, la şcoală, e cel mai important”

„Pentru ea, la şcoală, e cel mai important. Nimic altceva nu e mai important pentru ea decât să vină la şcoală, să fie cu colegii. Nici vacanţă nu vrea, în vacanţă i-i trist, plictisitor, ea vrea numai la şcoală. Când a fost admisă la şcoală, a spus că este cel mai împlinit copil”, îşi aminteşte mama fetei.

Patricia spune că nu simte că ar fi diferită de colegii ei. Tot timpul cu zâmbetul pe chip, eleva îşi ajută colegii când aceştia au dificultăţi cu temele şi este ajutată de semeni când necesită efort fizic. “La şcoală este bine, deoarece nu te simţi aşa de ignorată ca, de exemplu, alţi copii, care nu au posibilitatea sau părinţii nu au posibilitatea să-i ducă să savureze plăcerea de a fi la şcoală. Pentru un copil cu dizabilitate este foarte important să meargă la şcoală cu toţi copiii, deoarece acumulează mai multe speranţe, mai multe clipe plăcute, petrecute alături de alţi oameni, de care, în timp, te ataşezi”, explică Patricia cu multă seriozitate.

Educaţia incluzivă – pilotată din toamnă

Valentin Crudu, şeful Direcţiei Învăţământ Preuniversitar din cadrul Ministerului Educaţiei, susţine că ministerul şi-a propus ca un punct din reforma învăţământului să vizeze incluziunea şcolară. Asta ar însemna ca cei aproape 4 mii de copii din cele 26 de instituţii rezidenţiale pentru copii cu dizabilităţi să meargă şi ei în şcolile de masă. “Începând cu 1 septembrie, vom putea pilota în unele şcoli educaţia incluzivă, astfel vom putea vedea care sunt avantajele şi dezavantajele acesteia. Presupunem că va fi un lucru destul de anevoios, din motiv că va trebui să pregătim comunitatea, inclusiv părinţii, să accepte aceşti copii în şcolile de masă şi va fi necesară formarea profesorilor pentru a avea aptitudini de lucru şi cu copiii cu nevoi speciale”, spune oficialul.

Chiar dacă legislaţia naţională privind incluziunea şcolară a copiilor cu nevoi speciale va fi armonizată cu cea internaţională, situaţia nu se va îmbunătăţi imediat. Pentru ca aceşti copii să simtă că au şanse egale cu ceilalţi, este necesar ca întreaga societate să scape de handicapul de a-i respinge.

Joaca de-a şcoala

Deşi oficial este în clasa a treia, Nelea abia de poate citi. La şcoală a fost doar două luni. Pentru că nu ţinea pasul cu ceilalţi copii, părinţilor li s-a recomandat să vină învăţătoarea acasă. Au acceptat această opţiune, fiindu-le teamă să nu fie exclusă din procesul de educaţie, aşa cum s-a întâmplat anterior cu grădiniţa.

La insistenţa familiei, în clasa întâi, fetiţa a mers la şcoala din sat. Însoţită de bunică, în grija căreia se află, abia de a reuşit să înţeleagă ce înseamnă şcoală şi să prindă gustul comunicării cu alţi copii, că a şi fost lipsită de acest drept. “Se descurca slăbuţ faţă de ceilalţi copii şi învăţătoarei îi era greu să se ocupe cu dânsa aparte, de aceea ne-a propus să vină acasă”, îşi aminteşte bunica. De atunci, s-au schimbat vreo trei învăţătoare, responsabile de educaţia Nelei.

Acum, mersul la şcoală este doar o joacă pentru Nelea, pe care o practică împreună cu păpuşile. În clasa ei imaginară, ea este învăţătoare. Aşază jucăriile în faţa alfabetului şi le întreabă literele, apoi le învaţă să scrie cifrele şi le mai şi citeşte. Puţinele cunoştinţe pe care le are le împărtăşeşte prietenelor din plastic.

„Dacă m-ar lua-mă, m-aş duce”

Despre puţinele zile petrecute la şcoală, Nelea vorbeşte cu mult entuziasm. “Vreau să merg la şcoală. Dacă m-ar lua-mă, m-aş duce. Vedeţi, la şcoală, dacă nu dovedeam să scriu odată cu copiii, scriam la pauză. Rămâneam şi scriam. Acolo era un băieţel, era aşa de interesant, venea lângă mine şi vorbeam. Colegii erau aşa de… interesanţi”, povesteşte Nelea cu atâta lumină în ochi. Chiar dacă îi era mult mai greu la învăţătură, oricum la şcoală era mai bine, spune ea.
Profesorii însă au altă părere despre ce este bine pentru o fetiţă în cărucior. “La şcoală cred că nu are rost să meargă, de aceea că ea nici nu poate merge şi e rămasă în urma celorlalţi de vârsta ei. Comunicarea cu copiii mi se pare că o oboseşte. Eu abia dacă fac o oră, mai mult nu pot, mă duc acasă şi apoi mai vin, ea oboseşte tare, iar cu copiii cred că şi mai tare”, este convinsă Valentina Pavel, actuala învăţătoare a Nelei.

În situaţia Nelei se află majoritatea copiilor cu dizabilităţi locomotorii – au capacităţi intelectuale, dar rămân aproape analfabeţi. Instruirea la domiciliu, propusă copiilor cu nevoi speciale, este o soluţie parţială, susţin specialiştii.

„Copiilor le este mai bine cu semenii lor”

„Este important absolut pentru toţi copiii să se afle în şcolile de masă. Este demonstrat că copiilor le este mai bine cu semenii lor. Proporţia pe care o învaţă copiii din manuale şi din cărţi este mult mai mică decât ceea ce învaţă de la semenii lor, adică să comunice, să socializeze, să supravieţuiască într-o societate cu oamenii daţi”, susţine Liudmila Lefter, coordonator educaţie UNICEF.

Când e vorba de copii cu dizabilităţi locomotorii, chiar nu există probleme majore la nivel de sistem pentru a-i accepta în şcolile de masă, crede Lefter. Ea este convinsă că “cel mai important este faptul că acest copil poate, în fiecare zi, să intre în şcoală cu ajutorul celor din jur, al comunităţii, al părinţilor. Cât despre şcoală, soluţii sunt. Cine a spus că trebuie să existe neapărat sistemul de cabinete? Acest sistem e demonstrat că e mai mult în avantajul profesorului decât al copiilor. Dacă am avea sistem de clasă, în care copilul să stea întreaga zi în aceeaşi încăpere, nu ar apărea întrebarea cum să fie acesta deplasat de la un etaj la altul sau dintr-un birou în altul. Sunt chestiuni elementare, care pot fi asigurate acum în cadrul oricărei şcoli din Moldova”.

Tatiana EŢCO