Odaia, satul cu cinci locuitori

Cin­ci oame­ni, patru câi­ni, trei găi­ni, un cocoş şi o pisi­că. Aces­te sufle­te popu­lea­ză satul Oda­ia, sin­gu­ra loca­li­ta­te din raio­nul Şol­dă­neş­ti în care nu exis­tă pri­mă­rie, punct medi­cal, gră­di­ni­ţă, şcoa­lă, maga­zin, ofi­ciu poş­tal şi far­ma­cie. Oame­nii de aici spun că nu regre­tă deloc că s-au izo­lat de civi­li­za­ţie. Chiar dacă îşi amin­tesc cu nos­tal­gie de anii ’90 ai seco­lu­lui tre­cut, când în Oda­ia erau 36 de fami­lii, astăzi local­ni­cii nu ar schim­ba pe nimic în lume Oda­ia pără­si­tă, pe care au îndrăgit-o.

În pli­nă iar­nă, căt­u­nul nici nu se vede de la tra­se­ul care lea­gă sate­le Poia­na, Alce­dar şi Cură­tu­ra de cen­trul raio­nal. Doar niş­te urme de sanie suge­rea­ză că, pe unde­va, prin apro­pi­e­re, e vreo sufla­re de om.

Situ­a­tă în pre­a­j­ma pădu­rii şi lân­gă iaz, Oda­ia a deve­nit locul de trai per­fect pen­tru cei care au ales să se sta­bi­leas­că aici.

Soții Gali­na  și Ivan Țur­ca­nu

Soţii Ivan şi Gali­na Ţur­ca­nu au venit încoa­ce acum două dece­nii. I-am găsit în cur­te, lân­gă gar­dul de nuie­le, împle­tit de gos­po­dar. Băr­ba­tul ne-a spus că nu întâm­plă­tor a ales acest loc pen­tru trai. „Sunt din Hli­ge­ni. Pămân­tu­ri­le noas­tre se întind până în colţul pădu­rii, unde înce­pe liva­da Caţa­pi­lor. Când ne-au împă­rţit cote­le, fami­li­ei mele i-a reve­nit pămân­tul din par­tea asta, spre Oda­ie. Fra­ţii spu­neau să luăm sepa­rat cote­le şi să le lucrăm. M-am gân­dit să cum­păr o coli­bă aici şi să mă mut. Nu mi-a fost deloc greu să mă obi­ş­nu­iesc. Ziua mă duc la lucru. Pe timp de iar­nă – mai mult pe la pădu­rar. Vara lucrăm la liva­dă. Sea­ra sunt bucu­ros să mă culc. Nu ne este urât”, spu­ne Ivan Ţur­ca­nu.

Soţia sa, Gali­na, locu­ieş­te în Oda­ia deja al 18-lea an. La înce­put, spu­ne feme­ia, i-a fost greu să se aco­mo­de­ze. Soţul ei cum­pă­ra­se deja o casă aici. „Cum să vă spun: e şi greu, e şi bine. N-ai cu nime­ni nimic. De foc avem, bogda­pros­te”, zice Gali­na. Ea recu­noa­ş­te, totu­şi, că „mai greu este cu de-a mân­că­rii. Dacă lucre­zi, ai ce mân­ca, dacă nu lucre­zi – nu ai. Pe timp de iar­nă e greu cu un loc de mun­că. Mai cre­ş­tem câte­va păsă­ri, avem vacă, un căluţ. Ne ducem în satul vecin, la Alce­dar, unde cum­pă­răm pro­du­se ali­men­ta­re pen­tru mai mult timp, ca să nu umblăm pe dru­mu­ri în toa­tă ziua. Mân­ca­rea o punem în beci, că nu avem fri­gi­der. De plic­ti­sit nici nu vine vor­ba. Iar­na – împle­tesc. Chiar acum împle­tesc hăţu­ri pen­tru cal”.

Ivan şi Gali­na ne-au spus că tra­i­ul într-un sat mai mare impu­ne şi chel­tu­ie­li pe potri­vă. Aşa cum în Oda­ia au doar câţi­va veci­ni, care nu sunt pre­tenţi­oşi nici ei la capi­to­lul con­fort euro­pean, soţii Ţur­ca­nu nu îşi fac gri­ji pen­tru repa­ra­ţii capi­ta­le, gea­mu­ri ter­mo­pan, gard din for­tan sau aco­pe­riş din ţiglă meta­li­că. Chel­tu­ie­li­le luna­re ale fami­li­ei nu depă­şesc o mie de lei. De aceş­ti bani fami­lia cum­pă­ră pro­du­se ali­men­ta­re, deter­genţi şi ţigă­ri.

„Cei care au ara­ga­zu­ri, fri­gi­de­re plă­tesc mult pe curent elec­tric. Noi, pe lună, dăm o sută de lei. Avem un tele­vi­zor mic şi becul din came­ră. Con­to­rul e la un sin­gur om din sat. Noi, cei din Oda­ia, ne folo­sim de curent elec­tric, dar chi­tanţa vine la un moş­neag de aici. În fie­ca­re lună adu­năm bani şi el plă­teş­te. Noi avem mare noroc – fân­tâ­na e chiar în ogra­da noas­tră. Veci­nii merg aproa­pe un kilo­me­tru pen­tru a lua apă de aici”, poves­teş­te Ivan.

Gali­na recu­noa­ş­te că, la un moment dat, a vrut să ple­ce din Oda­ia. S-a răzgân­dit, însă, când a fost prin mai mul­te loca­li­tă­ţi şi a văzut cum tră­ieş­te lumea. Lini­ş­tea de la Oda­ia i-a cre­at depen­denţă şi, împre­u­nă cu soţul, au decis să rămâ­nă pen­tru tot­dea­u­na aici.

„Am fost de vreo câte­va ori prin sate­le veci­ne la lucru cu ziua şi am văzut cum se tră­ieş­te. Mai mul­tă beţie, cear­tă şi bătăi. Eu nu vreau aşa. M-am obi­ş­nu­it la Oda­ia”, spu­ne Gali­na.

Copiii au studiat doar până în clasa a treia

Nici chiar lip­sa unei insti­tu­ţii de învă­ţământ în căt­un nu i-a deter­mi­nat pe soţii Ţur­ca­nu să ple­ce de aici. Împre­u­nă, insis­tă ei, au reu­şit să le ofe­re copi­i­lor ele­men­ta­rul de edu­ca­ţie şi cunoş­tinţe de care e nevo­ie pen­tru a se des­cur­ca în via­ţă.

„Vă spun drept, cei doi copii ai noş­tri nu au frec­ven­tat regu­lat şcoa­la. Fata am dus-o la şcoa­la din Hli­ge­ni, satul de baş­ti­nă al soţu­lui. Aco­lo a făcut trei cla­se, şi tot pe sări­te. Băi­a­tul a învă­ţat o sin­gu­ră cla­să, pen­tru că fugea de la lecţii şi îmi era greu să-l duc la şcoa­lă şi să-l aduc. Aşa ne-am des­cur­cat înce­ti­şor. Văd că se des­cur­că cu banii, cu citi­tul, cu scri­sul. I-am învă­ţat şi aca­să cum am putut”, expli­că Gali­na.

Aju­nşi la matu­ri­ta­te, copi­ii au ple­cat din sat. Fii­ca lor s-a căsă­to­rit şi locu­ieş­te la Chi­şi­nău, iar fiul s-a sta­bi­lit cu tra­i­ul în ora­şul Şol­dă­neş­ti. Părinţii au rămas în Oda­ia, împre­u­nă cu alţi trei veci­ni.

De treizeci de ani în Odaia

Lidia Isa­co­va

Cea mai lon­ge­vi­vă locu­i­toa­re a căt­u­nu­lui este Lidia Isa­co­va. Feme­ia a ajuns la vâr­sta ono­ra­bi­lă de 80 de ani.

În timp ce unii octo­ge­na­ri se plâng că îi pără­sesc pute­ri­le, Lidia Isa­co­va tre­bă­lu­ieş­te prin gos­po­dă­rie cu ace­ea­şi plă­ce­re ca în 1988, când s-a sta­bi­lit cu tra­i­ul aici. În ziua vizi­tei noas­tre la Oda­ia, gos­po­di­na era la bucă­tă­rie şi gătea o cior­bă cu tăieţei de casă. Ne-a invi­tat şi pe noi la masă. Sus, pe hor­nul sobei, stă­tea cocoţa­tă cea mai apro­pi­a­tă fiinţă a feme­ii –pisi­ca roş­ca­tă.

„Am locu­it la Şol­dă­neş­ti. Aveam apar­ta­ment. Lucram şi eram un fel de şefă a tutu­ror bibli­o­te­ca­ri­lor din raion. Cunoş­team mul­tă lume. Într-o zi, soţul a vân­dut locu­inţa noas­tră din oraş şi ne-am cum­pă­rat căsu­ţa asta, unde tră­iesc până în pre­zent. Cred că de ace­ea am şi ajuns la 80 de ani. Aerul de aici mi-a pre­lun­git via­ţa.”

Mătu­şa Lidia ne-a spus că, atun­ci când s-a mutat în căt­un, aici era mai vesel. Erau mul­te fami­lii tine­re şi copii. Cu tim­pul, însă, unii local­ni­ci au ple­cat. Când odra­sle­le lor atin­geau vâr­sta de şco­la­ri­za­re, părinţii îşi cău­tau o loca­li­ta­te cu şcoa­lă.

În timp ce unii fug din Odaia, alţii vin

Ale­xan­dru Pogo­nin

Inspec­tea­ză locu­ri­le, fac niş­te cal­cu­le şi, la scurt timp, îşi cum­pă­ră locu­inţe. Este şi cazul lui Ale­xan­dru Pogo­nin, un tânăr de 35 de ani, care a lăsat como­di­tă­ţi­le de la Chi­şi­nău pen­tru gri­ji­le de la sat.

Deşi nu mai are apă la robi­net, veceu în casă şi wi-fi, băr­ba­tul insis­tă că via­ţa lui s-a schim­bat numai în bine de când e aici. După ce a făcut repa­ra­ţii cos­me­ti­ce prin casă, Ale­xan­dru şi-a adus soţia şi fecio­rul de trei ani. El ne-a spus că a cău­tat spe­cial un sat cu puţi­ni oame­ni.

„Aici mă simt liber. Vreau să repar casa şi să cre­ez como­di­tă­ţi pen­tru fami­lia mea. Am con­stru­it şi am ame­na­jat cu mâi­ni­le mele un teren de joa­că pen­tru fecior. Când am venit, am repa­rat în pri­mul rând soba”, ne poves­teş­te Ale­xan­dru Pogo­nin.

Maria Cobâ­lean

Nu doar tine­rii se încu­me­tă să lase luxul din capi­ta­lă pen­tru satul cu cin­ci oame­ni. Acum un an, Maria Cobâ­lean s-a tre­zit pes­te noap­te în Oda­ia. Fiul ei, Denis, a vân­dut apar­ta­men­tul şi a cum­pă­rat o căsu­ţă cu două came­re în căt­un. Tan­ti Maria spu­ne că, la înce­put, nu-i ven
ea a cre­de unde va tre­bui să locu­ias­că. În pri­me­le săp­tămâ­ni a şi plâns. Între timp, s-a obi­ş­nu­it. Ca să-i ali­ne tris­teţea, fiul i-a adus Chi­şi­nă­ul în Oda­ia. Pen­tru a-i uşu­ra tra­i­ul la ţară, Denis i-a ame­na­jat mamei un veceu în casă şi i-a montat o chiu­ve­tă. Este sin­gu­ra locu­inţă din sat cu ast­fel de como­di­tă­ţi.

Căt­u­nul Oda­ia face par­te din comu­na Alce­dar. Până în 2015, local­ni­ci nu au avut ener­gie elec­tri­că. În urma mai mul­tor repor­ta­je rea­li­za­te de pre­să, pri­mă­ria i-a aju­tat, în sfârşit, să se conec­te­ze la curent elec­tric.

Fio­dor Cepra­ga, pri­ma­rul comu­nei Alce­dar, susţi­ne că oame­nii de la Oda­ia nu sunt prea pre­tenţi­oşi. „Nu avem plân­ge­ri sau doleanţe din par­tea lor. Cum se va des­pri­mă­vă­ra, vrem să repa­răm dru­mul care duce spre loca­li­ta­te, că este dete­ri­o­rat. Intenţio­năm să repa­răm şi izvo­rul de aco­lo. Avem ciment şi, ime­di­at cum se va încă­l­zi, îl vom repa­ra”, punc­tea­ză pri­ma­rul.

Pri­ma ates­ta­re docu­men­ta­ră a loca­li­tă­ţii datea­ză din 1 ianu­a­rie 1955. Local­ni­cii spun că, de fapt, satul a fost popu­lat
încă de pe vre­mea celui de-al Doi­lea Răz­boi Mondi­al. Oame­nii din sate­le veci­ne săpau bor­de­ie aici şi se ascun­deau. Lini­ş­tea din jur i-a ade­me­nit şi ei au sfinţit locul.

Con­form recen­sămân­tu­lui din 2004, în Oda­ia locu­ia un sin­gur om. Ace­ea­şi sur­să ara­tă că în R. Mol­do­va sunt 11 loca­li­tă­ţi popu­la­te de mai puţin de zece per­soa­ne.

Natalia ROTARI

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *