Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   CV-ul de 0,6 secunde

CV-ul de 0,6 secunde

Zilele trecute eram la Bruxelles, la invitaţia unei organizaţii europene. În momentul în care am aflat că în acceaşi zi are loc prima vizită a premierului Gaburici la Bruxelles, că va avea şi un briefing pentru presă, am zis că trebuie să ajung la acest eveniment neapărat. Nu am acreditare pentru instituţiile europene. Totuşi, am expediat o cerere pe e-mail la Serviciul de presă al Consiliului European şi accesul meu a fost posibil în 6 minute. În prezent clădirile instituţilor UE sunt în „alertă galbenă” , adică păzite de militari înarmaţi, de aceea a durat 6 minute ca să vină un reprezentant al Serviciului de presă să mă conducă de la intrare până în sala rezervată pentru briefinguri.

Am ajuns în sala de briefinguri prea devreme. La acel moment aveau loc declaraţiile premierului georgian, Irakli Garibaşvili, şi a preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk. Spaţiul dedicat jurnaliştilor era plin, reporterii se îmbulzeau să ia primii declaraţii şi imagini. După briefing, oficiali georgieni care l-au însoţit pe premierul de la Tbilisi s-au oprit în faţa reporterilor şi a camerelor de luat vederi şi au răspuns la întrebări, calm, pe bune.

La briefingul Tusk-Gaburici spaţiul pentru presă era liber. Ziarul de Gardă, Europa Liberă (oficiul ucrainean), cameramanul Guvernului şi nişte angajaţi ai serviciilor de presă de la instituţiile europene. De data aceasta mă simţeam de parcă trăsesem biletul norocos, singură (colega de la EL a acceptat că eu voi adresa prima întrebarea) în faţa lui Chiril Gaburici, a Nataliei Gherman, a consilierilor premierului, a Ambasadorilor R. Moldova acreditaţi la Bruxelles, a altor membri ai delegaţiei moldoveneşti. Eram sigură că ies cu răspunsuri ample la întrebări.

După briefing i-am zis premierului Gaburici că vreau să adresez o întrebare. A tresărit, a zis „Bună ziua”, s-a răsucit imediat şi a urcat în maşină. Aşa a stat singur în maşină vreo 6 minute bune, iar maşina a staţionat. În acest timp membrii delegaţiei moldoveneşti şi-au luat rămas bun de la Donald Tusk, au vorbit între ei, s-au privit reciproc, ne-au privit pe noi – două jurnaliste şi un cameraman – şi au declinat orice responsabilitate de a răspunde la întrebările mele, dându-şi ghionturi verbale. Colegii de la Europa Liberă au filmat şi au pus pe post această eschivare lungă a delegaţiei moldoveneşti de a răspunde măcar la o singură întrebare.

Chiar dacă instituţiile europene m-au luat în serios şi mi-au permis accesul pe toată ziua în clădirea Consiliului, delegaţia de la Chişinău m-a considerat inexistentă, inutilă, ignorabilă. După un sfert de veac de jurnalism am redescoperit ce naivă am rămas – să pretind că un oficial moldovean se va bucura să răspundă cetăţenilor moldoveni la vreo întrebare! Şi mi-am dat seama că în acea zi nu-mi ceruse nimeni pe lume să mă duc la acest briefing, nu eram plătită pentru asta şi puteam să mă bucur de aerul proaspăt al capitalei belgiene, dar am ales să trăiesc acest eşec. Mi-o ceruse meseria, credeam că fiecare dintre părţi îşi ia meseria în serios.

Când plecasem la Bruxelles, colegii mei de redacţie tocmai încheiaseră o primă epopee de obţinere a copiei CV-ului proaspătului premier Chiril Gaburici. Ca să obţină acest CV, au fost deranjate o mulţime de instituţii publuce, cu rugăminţi, cu solicitări oficiale, neoficiale, cu explicaţii de ce ne trebuie. CV-ul a fost obţinut cu ocări, de parcă ceream un bun personal, o taină intimă. CV-ul lui Tusk, Obama, Merkel poate fi obţinut în 0,6 secunde – atâta cât îşi ia Google ca să afişeze datele biografice ale premierilor şi preşedinţilor lumii. Le găseşte repede din 2 considerente: pentru că Moldova are internet de viteză şi pentru că acele CV-uri există. CV-urile care nu există, nu pot fi găsite nici cu ajutorul marelui Google, nici al fibrei optice.

Revenind de la Bruxelles, mi-am găsit colegii lucrând la acelaşi CV. Iarăşi apeluri telefonice, rugăminţi, vizite la Guvern, căutări pe internet. Era o solicitare a cititorilor, şi colegii ţin la cititori. Sunt sigură că acest CV există. Doar că Google încă nu ştie cum să îl găsească.