O istorie cu un fost demnitar al MAI: Acuzații de violență în familie și influențe în justiție

Zeci de istorii complicate ajung săptămânal la ZdG. Oamenii se plâng din cauza neajunsurilor, a prețurilor mari, dar și a pensiilor și salariilor mici. Alții invocă criza sanitară, iar alții, destul de mulți, lacunele din justiție.

Acum câteva zile, ne-am întâlnit cu Ludmila Sandu, medic, mamă a doi copii. Ea ne-a povestit despre coșmarul vieții sale care, de opt ani de zile, are loc inclusiv în cadrul instituțiilor de drept.

Cum începe violența în familie?

De fapt, totul a început mult mai devreme, dar am preferat să tac, să-mi ascund suferința, ferindu-mă de ochii lumii. Ziua de 16 iunie 2013 a fost decisivă, a fost ziua în care mi-am zis că nu voi mai suporta. Atunci, în plină noapte, exercitând violență fizică și psihică, ne-a scos, pe mine și pe cele două fiice ale mele, din casa noastră de pe str. Ion Nistor, fără niciun bun personal. Din noiembrie 2013 sunt divorțată de fostul soț.

Veți zice că e un caz banal de divorț? Nu, pentru că cel cu care am avut o familie este fost colaborator MAI, care a deținut o funcție importantă în corpul superior de comandă. Anume din acest motiv mă amenința permanent că el poate face orice cu viața mea, inclusiv să mă omoare, făcând uz de diferite metode, fără a lăsa urme. Am suportat amenințări cu răfuială fizică, am primit numeroase semnale criminale, mi-au fost deteriorate bunuri personale, urmărind scopul deposedării mele de toate bunurile. M-am adresat la Inspectoratul de Poliție Centru, solicitând în mod repetat și Serviciul de Urgență 112. Am fost la poliție cu tot „bagajul” de adresări ca, într-un sfârșit, să fie pornită o cauză penală, conform semnelor componenței de infracțiune, prevăzute în art. 201, al. 2, Cod Penal, violența în familie, fostul soț având calitatea de învinuit. Toți acești ani au fost un calvar pentru mine și pentru familia mea. În august 2015, pe când mă aflam cu fiicele peste hotare, a telefonat-o pe maică-mea, a fost la fratele meu, a amenințat toată familia, invocând că eu trebuie să cedez partea mea de bunuri, dar să continui să locuiesc cu el. Adică să accept în continuare umilința și înjosirile. Într-o zi, i-a spus fiicei noastre: „Dacă mama ta nu se va împăca cu mine, voi aduce alt copil în casă, în locul tău”. Am fost la audieri la judecătorul de instrucție, la psiholog, am sesizat procurora, care a concluzionat că „fiica ar fi mințit”.

Violența în familie – în dosare fără sfârșit

După ce au deschis dosarul, au urmat investigații, a fost audiat el, doar că dosarul așa și nu a ajuns în judecată. Inspectorii acumulau probe, le trimiteau la procuratură, unde cauza era clasată. Împreună cu avocatul luptam în continuare, ceream ca dosarul să ajungă în judecată. În instanță, dosarul era trimis la reexaminare și ajungea iarăși la anchetatori, la procurorul de caz și tot așa.

Inițial, au fost intentate două dosare penale. Primul – pentru violență în familie, iar al doilea – după ce ne-a amenințat cu arma de foc într-un centru comercial.

În toți acești ani am auzit permanent de la el că nu am nicio șansă să obțin dreptate în instanțele din R.Moldova. „Tu nu vei trăi niciodată liniștit, niciodată, pentru că eu am lucrat în MAI, am acolo camarazii mei și, până la urmă, voi face ceea ce mi-am propus. Tu trebuie să înțelegi că o femeie în R.Moldova nu are nicio șansă să iasă învingătoare din astfel de litigii”, mi-a spus de fiecare dată fostul soț. Da, până în prezent, el și-a „respectat” promisiunile. Un timp aveam speranță că anchetatorii, procurorii se vor sensibiliza pe acest caz de violență. De vreo șase ori am apelat în judecată, dosarele fiind trimise la rejudecare.

Ordonanțe de protecție – prelungite de instanță și neglijate de fostul soț

Am cerut și am obținut ordonanță de protecție, care a fost prelungită de mai multe ori. De fiecare dată, cât trebuiau să acționeze ordonanțele de protecție, erau încălcate condițiile. Altă persoană, fără influențe, dacă ar fi încălcat aceste ordonanțe, putea ajunge la pușcărie, dar, întrucât fostul meu soț deținea o funcție înaltă în MAI și avea mulți camarazi, nu avea niciun stres. Putea încălca ordonanțele de mai multe ori: îmi tăia plasele la geamuri, mi-a tăiat anvelopele de la automobil…

Mă adresam la poliție, îmi spuneau că investighează cazul și că suspectul e preîntâmpinat. Îmi amintesc, în condițiile unei ordonanțe de protecție, s-a dus și a luat de la MAI un certificat de port-armă, cu care ne-a și amenințat public, într-un centru comercial. Am sesizat procurorul, întrebând cum e posibil să obțină permis de port-armă o persoană supusă prevederilor ordonanței de protecție? Fără răspuns. Între timp, am constatat că în toate procedurile judiciare este implicat același judecător (n.r., numele magistratului figurează în actele depuse de Ludmila Sandu în instanțe) – nașul de cununie al unui nepot de-al său, și el angajat în sistemul MAI. Personal, am văzut cum acest magistrat intra în sala de judecată și se înțelegea ca ordonanțele să fie emise pe un termen minim. Da, doar după ce am plecat de acasă, nu mai avem violență fizică, în schimb violența psihologică continuă. Și expertizele psihologice efectuate constată că eu și fiicele mele suntem victime ale violenței în familie.

Este sau nu manipulat programul integrat de gestionare a dosarelor, încât acestea ajung la cumetri și nași?

În toți acești 8 ani am apelat la toate instanțele posibile: la Inspectoratul de Poliție, dar, din păcate, cei care au deschis dosarul au fost amenințați, fiind determinați să plece din R. Moldova. Șeful Inspectoratului de Poliție Centru, unde a fost pornit dosarul pe numele acestui personaj, nu mai lucrează nici el, fiind amenințat în legătură cu acest dosar, inclusiv de unul dintre foștii miniștri de Interne. La procuratură am apelat în repetate rânduri, dar de fiecare dată am fost umilită. Am ajuns chiar la procurorul-șef de atunci, Eduard Harunjen, care mi-a spus: „Du-te și îți caută de treabă”…

În una din zile, sub presiuni psihice și sub amenințare cu cuțitul, m-a dus la o notară, la soția magistratului de care vă spuneam, și m-a obligat să semnez o declarație, conform căreia renunț la partea mea de casă. Am semnat, după care, i-am cerut notarei să anuleze acea declarație. Deși a fost anulată și am dovadă în acest sens, instanța de judecată nu a ținut cont de asta.

De fapt, în instanțele de judecată nu am ajuns mai departe decât cu solicitarea de a reîntoarce dosarele la reanchetare, deoarece procurorii le clasau. Judecătorii de instrucție de fiecare dată restituiau dosarele la reanchetare. Mă gândesc că, dacă le reîntorceau, înseamnă că vedeau motive.

Când mi-a tăiat anvelopele de la automobil, într-o noapte de Crăciun, am depus cereri și am și obținut câștig de cauză, dar am avut nevoie de un an de zile ca să demonstrez că fostul soț e autorul infracțiunii. Deși și aceste acțiuni sunt acte de violență și de intimidare, procurorul a refuzat să le includă la dosarul de violență, pe care îl gestiona.

Fostul soț nu încetează acțiunile de violență în adresa mea, iar dosarul de violență, deschis anterior, este clasat.

Acum, la Curtea de Apel, acolo unde este dosarul nostru, am solicitat de două ori recuzarea judecătorilor, deoarece nu știu cum se întâmplă, dar dosarul ajunge exact la cumătrul fostului soț și la nașul de cununie al nepotului său. În legătură cu acest fapt am depus o sesizare la Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând ca la Curtea de Apel Chișinău să fie inițiat un control inopinat, pentru a constata dacă a fost sau nu manipulat programul integrat de gestionare a dosarelor în procesul de repartizare aleatorie a cauzei civile la cererea mea de apel.

E un cerc vicios. După ani de zile, constat că fostul soț avea dreptate atunci când spunea că eu nu am nicio șansă să ies cu bine din acest cerc. Ce poate face o femeie, victimă a violenței, în condițiile justiției din R. Moldova? E o întrebare la care e tot mai greu să găsesc un răspuns. Analizez fiecare etapă, fiecare decizie. Între timp, am întâlnit foarte multe victime ale violenței, pacienți, prieteni ai pacienților. Am aflat zeci de cazuri de neglijare a problemelor acestor victime de către instituțiile de stat. În consecință, victimele violenței, văzând atâta nedreptate, văzând atitudinea procurorilor, care neglijează solicitările lor, se resemnează. Altele nici nu apelează în instanțe.