Oameni Tatiana Popa, 83 de ani, deportată, inițiatoarea Muzeului „Casa părintească”: „Deseori mă gândesc că nu am dreptul la regrete, pentru că sunt convinsă că tot ce se face în viață se face spre bine”
Tatiana Popa din satul Palanca, raionul Călărași, a reușit să realizeze un muzeu inedit, de care nu mai avem în R. Moldova – Muzeul „Casa Părintească”. Dacă familia sa nu ar fi fost deportată de sovietici în Siberia, dacă nu s-ar fi întâmplat ca, la revenire, aceeași sovietici să le interzică revenirea în localitatea de baștină, dacă sovieticii nu ar fi instalat în casa familiei sale secția NKVD-ului local, dacă tot ei nu ar fi oferit casa părinților săi unor instituții administrative ale acelui regim, dacă părinții nu i-ar fi decedat prea devreme, având trupurile chinuite de munci și de nesomn, astăzi nu am fi avut acest muzeu inedit, care găzduiește frânturi de amintiri, dar și obiecte care au cunoscut frigurile Siberiei, fiind plăsmuite acolo.
Întâmplarea face ca, în ajunul discuției cu Tatiana Popa, discuție pe care o preconizam cu prilejul celei de-a 25-a aniversări a Muzeului „Casa Părintească”, marcată în acest an, un grup de deputați socialiști din Parlamentul R. Moldova să emită o notă de protest în legătură cu decizia Ministerului Educației de a desfășura în instituțiile de învățământ proiecția filmului „Siberia din oase”, realizat de Leontina Vatamanu, film dedicat victimelor deportărilor staliniste. Într-un episod din acest film, în rolul unei bunicuțe care încearcă să-și salveze copiii, o descoperi pe Tatiana Popa. Eroina filmului este gata să-și sacrifice propria viață în numele salvării familiei sale.
— Cum a reacționat Tatiana Popa la acest protest al deputaților socialiști, nemulțumiți de faptul că elevii vizionează în școli acest documentar istoric?
— Nu am vizionat filmul deocamdată, deși apar chiar eu într-un episod. Am fost filmată la Sadova. E vorba de fragmentul în care eu, bătrâna familiei, stând pe cuptor, o conving pe fiica să fugă, altfel ar putea fi luată și deportată. Da, încă nu am vizionat filmul, în schimb, cunosc realitățile oglindite în acesta și nu pot să înțeleg de ce ar trebui interzisă vizionarea acestuia în școli, de parcă astăzi, având acces la atâtea surse online, copiii nu pot viziona orice, chiar și fără indicația sau permisiunea ministerului. Copiii, de altfel, văd lucruri mult mai grave, dar nu știu de ce acești deputați nu sunt îngrijorați de astfel de influențe.
— Tot ce s-a întâmplat în perioada deportărilor este crud și dureros. Dar de ce copiii, mulți dintre care sunt urmașii celor deportați, nu ar trebui să cunoască aceste adevăruri?
— Greu de explicat, mai ales că manualele de istorie conțin date și informații despre acele timpuri. Insistența unor deputați de a interzice în școli proiecția filmului „Siberia din oase” îmi amintește de perioada sovietică, în care erau interzise melodii, filme, voci ale disidenților. Se vede că unii parlamentari nu cred că au trecut acele timpuri și că ar trebui să înțeleagă că drum întors nu mai este.
— „Casa părintească”, la 25 de ani, ce mai găzduiește?
— Aniversarea de 25 de ani e la 23 noiembrie, dar sărbătoarea adevărată este organizată pe 17 mai, la 17:00, în cadrul Nopții Muzeelor. Vernisajul va continua până la 10 septembrie. E pentru prima dată când Muzeul de Etnografie oferă un etaj întreg unui Muzeu dintr-un sat. Ne-am propus să oferim momente inedite: valiza cu care tata a revenit din Siberia, tabla de șah, confecționată de tata tot în Siberia. Vom expune toate paginile importante din viața familiei noastre.
— Când e frig, iar afară plouă, așa cum e în această sâmbătă, când discutăm, ce faceți?
— Da, astăzi e cam frig și plouă, timp tocmai potrivit pentru amintiri. Chiar acum m-am întors de la o înmormântare. A decedat un coleg de-al nostru, cel care a condus timp de 35 de ani formația „Doruleț”, Alexandru Gherghelegiu – un băiat ca bradul… S-a stins. Am revenit răvășită, dar pentru orice stare am o ocupație. Lucrez la covorul meu în bumbi. Muncind la el, gândurile și amintirile curg liniștit, calm, e ca un fel de gimnastică mintală, curativă. Uneori, parcă mă grăbesc încet, ca nu cumva să termin prea devreme covorul.
— Nu e simplu, la o anumită vârstă, să fii atât de energic și optimist ca dvs. Ce vă menține spiritul?
— Lecția învățată de acasă. În cei 7 ani părinții ne-au spus mereu să nu luăm aproape greutățile din viață. Nu le observați. De fapt, noi prin atâtea am trecut, încât parcă nici nu au fost toate, toată urgia, toate nenorocirile. Soarta a fost binevoitoare cu mine. Am înțeles că atunci când ești mai activ, cu cât ești mai energic, cu atât mai bine te simți. Eu simt o bucurie în fiecare dimineață când mă trezesc.
— Care sunt cele mai mari regrete în viața dvs.?
— Regretul că am rămas devreme fără părinți, fără povețile lor înțelepte. Întotdeauna, sfaturile lor erau ca o alinare, care ne însoțeau pe tot felul de drumuri și în tot felul de situații. Legat de deportări, de CV-ul meu, marcat de acest episod trist din viața familiei mele, regret că nu am putut face studii superioare la timp. De 4-5 ori dădeam examene de admitere la facultate, dar nu eram primită atunci când descopereau că sunt „dușman al poporului”. Am făcut studii abia la 40 de ani, la Institutul de Cultură din Sankt Petersburg. Și acolo am susținut examenele de două ori. Prima dată nu am fost admisă, pentru că scrisesem că sunt din familie de deportați. În anul următor, o prietenă m-a sfătuit să omit acest detaliu din biografia mea. Eu eram sigură că ei oricum vor descoperi, dar se vede că nu au mai căutat și am fost admisă. Acolo am făcut studii la profesori adevărați, oameni de cultură și artă care făceau diferențe între comunismul științific și istoria artelor, a culturii, a literaturii… De fapt, deseori mă gândesc că nu am dreptul la regrete, pentru că sunt convinsă că tot ce se face în viață se face spre bine. După fiecare povară, veneau situații de împlinire, de împăcare, de bucurie.
— Satul dvs., Palanca, dar și satele învecinate – Hîrjauca și Mîndra, sunt populate preponderent de ucraineni. Cum s-a schimbat viața lor de la începutul războiului rusesc din Ucraina?
— Ei rămân cu grijile lor. Pentru că au rude în Ucraina, se îngrijorează, dar preferă să nu discute deschis despre acest război. În special la începutul invaziei, veniseră mulți refugiați, în special rude, care au plecat în scurt timp. Majoritatea vorbesc un dialect al limbii ucrainene, dar la grădinițele de copii – rusa. Ceea ce e admirabil la ei, e felul în care își respectă cu fidelitate tradițiile creștinești ortodoxe.
Tatiana Popa, 83 de ani. Descendenta familiei Popa din satul Palanca, familie deportată de sovietici în anul 1949. După revenirea din deportări, Tatiana Popa a reușit să recupereze proprietățile confiscate ale familiei sale, în anul 2000 deschizând Muzeul „Casa Părintească”. Sălile muzeului găzduiesc cele mai importante obiecte confecționate de părinții Tatianei, dar și exponate ale tinerilor care au trecut prin școala de meșteșuguri populare a Tatianei Popa.
