6 iulie – Ziua Comemorării Victimelor Stalinismului. De ce s-a tergiversat desecretizarea dosarelor victimelor represiunilor politice?
În ajunul comemorării deportărilor în masă din fosta RSS Moldovenească, care au avut loc la 12–13 iunie 1941, Ministerul Afacerilor Interne a transmis aproape 20 de mii de dosare ale persoanelor supuse represiunilor politice în perioada regimului totalitar comunist Agenției Naționale a Arhivelor (ANA). Procesul de primire a dosarelor de către ANA a început în 2010, iar în prezent, instituția deține peste 48 de mii de dosare ale celor deportați. Între 2015 și 2023 a existat o pauză de 8 ani în acest proces. Pe 6 iulie este marcată Ziua Comemorării Victimelor Stalinismului.
De ce s-a tergiversat desecretizarea dosarelor victimelor represiunilor politice? Care sunt șansele de restabilire a dreptății pentru victimele represiunilor politice?
Alexandru Postică, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici
Este un volum enorm de informații care urmau să fie procesate. Sunt anumite proceduri legale care au loc pe parcursul anilor și este posibil ca aceasta să fi determinat acea tergiversare de transmitere a dosarelor victimelor represiunilor politice. Dar aici vreau să subliniez faptul că mai sunt și alte dosare care nu au fost transmise, iar asociația noastră menționează acest lucru. Sunt așa-numitele dosare de control, care mai sunt încă la Serviciul de Informații și Securitate și Ministerul Afacerilor Interne. Deci, sunt sentințele din dosarele care au fost distruse până în anii︐90. Aici ne referim la posibilitatea de obținere a informației imediate, care reflectă anvergura deportărilor și represiunilor.
Să obținem totalmente dreptate deja nu este posibil, având în vedere că prea mulți deja nu mai sunt vii. Deci, a fost o șansă, într-adevăr, să facem dreptate în anii︐90. Acum sunt probleme mult mai serioase. Trecem la o altă etapă de realizare a dreptății, și anume, prin memorii. Memoria colectivă reprezintă, întâi de toate, un atribut inerent urcării naționale. Deci, fără o memorie a trecutului, noi nu putem să ne gândim la viitor.
Ludmila Cojocaru, doctor în istorie
În general, procesul de desecretizare a dosarelor este unul salutabil. E un proces pe care l-au parcurs statele post-totalitare, în funcție de etapele de democratizare a acestora. Noi acum ne-am apropiat, în sfârșit, de momentul când a fost desecretizat, a fost transmis un anumit număr de dosare către instituțiile care le pot oferi publicului. Este trist că acest proces s-a întâmplat atât de târziu și este și mai trist că unele instituții ale statului au acoperit aceste crime ale stalinismului prin tergiversarea procesului respectiv. Eu acum susțin nu doar etapa care s-a produs, dar, ca cetățean, ca istorician, ca muzeograf, îmi doresc ca aceste dosare să fie mai accesibile, să fie plasate online, așa cum se întâmplă în societăți în alte state post-totalitare. În așa fel, ne putem debarasa de trecut, asumându-ne cu inteligență acest trecut și cu responsabilitate.
Recomand insistent transmiterea în arhivă nu doar a dosarelor personale, ceea ce s-a făcut recent, dar și a dosarelor operative. Să se cunoască până la capăt tot adevărul și, totodată, să se cunoască numele călăilor. Nu mai avem șansa să vorbim despre o justiție la propriu, dar, la moment, funcționează pe durate maxime mai mult justiția simbolică, justiția prin memorie.
Valentina Sturza, ex-președinta Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici
S-a amânat desecretizarea dosarelor, pentru că în acea perioadă, la guvernare erau persoane care, deși nu au participat direct ei înșiși, conducătorii lor au deportat persoane din R. Moldova și nu numai. Primarii, preoții și alte persoane de vârf care au fost la conducere, deputații, le-au luat toată familia și nu le-au permis nici măcar să ia ceva de mâncare, îmbrăcăminte, fiindcă li s-a dat ordin ca timp de două ore să-și părăsească gospodăriile.
Dacă atâția ani n-au făcut niciun pas pentru reabilitarea acestor persoane, eu nu știu mai departe cum ar putea fi. Abia acum au început să participe la Congresul Memoriei și persoanele de vârf. Anterior, timp de douăzeci de ani cât am condus eu asociația, la aceste evenimente veneau doar câteva persoane, care erau invitate. Înainte, la așa mitinguri participau reprezentanți de la guvern, de la parlament, dar apoi, cu încetul, s-au retras când comuniștii au venit la putere. Trimiteam invitații speciale, dar ei nu participau.
Multe victime au rămas în pustiurile kazahstane, mulți au rămas în pădurile siberiene, înmormântați în nisipuri sau în pământuri înghețate. N-au cruțat pe nimeni, absolut. Nici copii, nici bătrâni, nici bolnavi. Și noi, aceștia care am supraviețuit și ne-am întors aici, am fost numiți dușmani ai poporului, ai țării noastre. Părinților le-au fost confiscate casele, chiar a familiei mele, și nu s-au întors, nu s-a întors costul pământurilor din averea părinților și bunicilor mei, care au fost împreună atunci duși în lagărele siberiene. Am reușit să ne întoarcem aici, acasă, dar casele bunicilor și a părinților erau ocupate de venetici pe care i-au adus aici și care ocupau funcții înalte. Astăzi, șansele de dreptate totuși sunt foarte mici.
Octavian Țîcu, istoric
Tergiversarea desecretizării acestor dosare a fost în interesul celor care au avut ce să spună. Dosarele s-au făcut în baza unor trădări, în baza unor relațiuni, în baza unor denunțuri, iar acolo erau înregistrate persoanele care au făcut lucrurile acestea. Și, prin urmare, a existat interes ca aceste dosare să fie făcute publice. După 2012, în mod surprinzător, accesul arhivei a devenit mult mai complicat. Acum, deja după 2020, lucrurile relativ s-au liberalizat și eu cred că e o decizie firească, care o să ajute foarte mult la înțelegerea evenimentelor de atunci.
Dreptatea este făcută, cine a avut să-și ridice dosarul l-a ridicat, adică nu a fost o problemă majoră. Problema a fost legată de accesul cercetătorilor la dosare, pentru că victimele și descendenții lor au avut dreptul de a merge și de a-și ridica dosarul, așa cum am făcut și eu în 2010.Mai rămâne o problemă – desecretizarea dosarelor SIS, pentru că acolo sunt foarte multe dosare ale celor represați, nu neapărat așa-numiții „trădători moldo-români”, și aceste dosare sunt foarte greu de accesat. Este un impediment, în primul rând, pentru cercetători, pentru că asta ne privează de multe posibilități de a cunoaște adevărul cu certitudine. Dar, în linii generale, este un pas inevitabil în recuperarea memoriei și în accesul la dosare pentru cercetători.
