Serviciile de urgenţă, chemate prin gesturi
Stingea focul din ograda vecinului. Căra căldări cu apă, la doar câteva zile după ce a suferit o intervenţie chirurgicală. Ar fi chemat pompierii, dacă ar fi putut vorbi şi auzi.
Lilia Oprea este hipoacuzică (deficienţă de auz), la fel ca şi soţul său şi cei doi copii ai lor. Ori de câte ori are nevoie de ajutor, îi răsare în faţă zidul imposibilităţii de comunicare. Ea vorbeşte prin gesturi, iar serviciile de urgenţă sunt lipsite de tehnologii speciale care ar facilita comunicarea cu persoanele hipoacuzice/surde.
„Pompierii… cum să-i chem?”
Îşi aminteşte ziua primului incendiu. A avut noroc de o vecină care i-a sunat la uşă. „Când cineva apasă soneria, în casă se aprinde un beculeţ, care ne dă de ştire că cineva e la uşă. Vecina era foarte stresată şi n-am înţeles din start ce se întâmplă. Ea credea că incendiul e la noi. De fapt, era la un alt vecin”, relatează femeia. La două zile de la cele întâmplate, Lilia, care tocmai suferise o intervenţie chirurgicală, era acasă, când a simţit miros de ars. Iarăşi s-a aprins cămara vecinului, acesta însă nu era acasă. „Bat la uşile vecinilor, dar nimeni nu deschide. E zi de lucru. Pompierii… Cum să-i chem?”, se văicărea femeia. Lilia Oprea, deşi era încă slăbită după operaţie, a cărat căldări cu apă, ca să stingă focul. A reuşit. „Data viitoare… Nu dă, Doamne!”, oftează femeia.
„Cui şi cum să-i explic că am febră 40, că nu mă ţin picioarele? Nu ştiu când răspunde cineva la celălalt capăt al firului şi nici nu pot să vorbesc, ca să-i explic. Eu nu-i aud şi nici ei nu mă aud”, spune Lilia Oprea. De fiecare dată, în astfel de cazuri, femeia sau soţul acesteia vin într-o fugă la Asociaţia Surzilor, care contactează serviciile necesare. Ei locuiesc, însă, departe de sediul Asociaţiei. Drumul le ia mult timp. „Într-o oră se pot întâmpla multe, dar ce să fac? Nu am altă soluţie”, se plânge Lilia. Totuşi, Asociaţia nu activează non-stop. Dacă se întâmplă o nenorocire pe timp de noapte, oamenii sunt nevoiţi să suporte sau să iasă din încurcătură singuri, până dimineaţa, când începe propriu-zis ziua de muncă.
Poliţia vine, dă din mână şi pleacă
Tatiana Alexeeva, interpret mimico-gestual (persoană specializată în comunicarea prin utilizarea limbajului mimico-gestual, care asigură înţelegerea dintre persoana hipoacuzică şi persoanele din cadrul altor instituţii), îşi aminteşte cazul unei astfel de persoane, care s-a simţit prost pe timp de noapte. „A suportat până dimineaţă. A venit la noi. Nici nu-mi dau seama cum a ajuns, abia se ţinea pe picioare. Am chemat salvarea şi a fost spitalizat”, relatează aceasta. Oamenii însă au nevoie nu doar de asistenţă medicală. Anatol Pânzaru e hipoacuzic. Bărbatul lucrează ca intendent şi a fost nevoit de mai multe ori să apeleze la ajutorul poliţiei în cazurile de tulburare a ordinii publice. Deşi sediile de poliţie nu dispun de tehnologii pentru comunicare cu persoanele hipoacuzice, Anatol se adresează la vecini sau la copiii hipoacuzicilor, auzul cărora nu a fost afectat. „Poliţia vine. Dacă cei care fac gălăgie sunt surzi, dau din mână şi pleacă. Deci, problema rămâne nesoluţionată”, spune bărbatul cu tristeţe.
Hipoacuzicii consideră că e de datoria statului să soluţioneze problemele de comunicare dintre ei şi serviciile de urgenţă. O soluţie, în viziunea lor, ar fi computerul. „Aş fi putut anunţa pompierii prin internet, dacă ar fi existat un serviciu ca atare”, remarcă Lilia. „Nu e nevoie ca toată lumea de acolo să cunoască limbajul semnelor. E suficient să fie o persoană care să recepţioneze aceste semnale, de exemplu, prin skype, şi să anunţe serviciile de urgenţă”, susţine Anatol. La rândul lor, autorităţile din R. Moldova nu propun, deocamdată, nicio soluţie pentru facilitarea comunicării cu hipoacuzicii, bazându-se doar pe intervenţia interpreţilor mimico-gestuali.
6 ore de audiere pe an pentru hipoacuzici
Lilia Oprea îşi aminteşte cu durere cum i s-a îmbolnăvit fiica. Nu putea explica medicilor ce se întâmplă cu fata ei, nici tânăra nu putea, doar gemea de durere. „Medicii se enervează. Îi fac o injecţie şi pleacă, iar ea abia de respiră”, relatează femeia. Fiica ei a fost internată într-un final, dar după multă insistenţă. În astfel de cazuri, e nevoie de intervenţia interpreţilor. Altfel, omul rămâne fără ajutor medical. O problemă însă este numărul mic de interpreţi mimico-gestuali, care nu reuşesc să se deplaseze cu fiecare persoană acolo unde aceasta s-a înscris în audienţă. În R. Moldova, sunt nouă interpreţi mimico-gestuali, dintre care şase la Chişinău, doi la Bălţi şi unul – la Cahul.
Ori de câte ori o persoană hipoacuzică are o întrevedere cu reprezentanţii diferitor instituţii, aceasta anunţă din timp interpretul mimico-gestual, care urmează s-o însoţească. Astfel, solicitantul trebuie să depună o cerere la structura teritorială de asistenţă socială de la locul de trai sau la Asociaţia Surzilor din R. Moldova. Conform Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de comunicare prin utilizarea limbajului mimico-gestual cu ajutorul interpretului, în Bugetul de Stat au fost aprobate mijloace financiare în cuantum de 500 de mii de lei pentru organizarea şi funcţionarea acestui serviciu în 2014. În consecinţă, vor putea fi prestate 16.666 de ore/interpretare pe an pentru circa 2600 de potenţiali beneficiari, adică fiecare solicitant ar putea beneficia de până la şase ore pe an, preţul unei ore fiind de 30 de lei.
Apare, însă, o altă problemă. Interpretul are nevoie de timp să ajungă la destinaţie, iar apoi să revină. „Timpul drumului parcurs tot trebuie inclus în aceste ore, pentru că nu m-am plimbat prin oraş. Uneori, după întrevederea cu un solicitant, fugi în celălalt capăt al oraşului, pentru că trebuie să ajuţi altă persoană. E greu, dar nu suntem auziţi. Ne achită doar pentru perioada în care traducem, iar pentru timpul necesar pe drum nu vor să ne plătească”, explică Ala Bargan, interpret mimico-gestual. Pe de altă parte, dacă statul ar suplini timpul parcurs de către interpreţi până la destinaţie, cele şase ore de care poate beneficia un hipoacuzic s-ar reduce semnificativ.
SMS pentru hipoacuzici
Hipoacuzicii din alte ţări au experienţa comunicării directe cu serviciul de urgenţă. În România activează serviciul 112, care poate fi accesat inclusiv de persoanele surdomute, dacă acestea dispun de videotelefon. La Serviciul de urgenţă din Buzău există un interpret mimico-gestual, care preia mesajele prin videotelefon şi le comunică dispeceratului. În Marea Britanie, încă în 2002, a fost creat serviciul de urgenţă „999”, care poate fi accesat prin SMS. Cercetătorii din Birmingham Institute of the Deaf au ajuns la concluzia că 98% dintre persoanele cu deficienţe de auz folosesc SMS. Dispecerul anunţă, ulterior, serviciul de urgenţă necesar. În Irlanda de Nord, de asemenea, funcţionează serviciul SMS, precum şi în Israel, unele regiuni ale Bielorusiei, în Ucraina, unde, în 2006, unul dintre operatorii telefoniei mobile a introdus „Tarif-SMS” (preţ scăzut) pentru persoanele hipoacuzice/surde. Acelaşi lucru s-a întâmplat, ulterior, şi în Rusia.
Regulamentul menţionat anterior „nu reglementează accesibilitatea persoanelor cu dizabilităţi de auz, prin intermediul interpretului, la serviciile de urgenţă (Ambulanţa, Poliţia, Serviciul Protecţiei Civile şi a Situaţiilor Excepţionale, Serviciul Intervenţie Gaze). Accesibilitatea la serviciile acestor instituţii publice este esenţială pentru viaţa şi sănătatea tuturor cetăţenilor, inclusiv pentru persoanele cu dizabilităţi de auz”, accentuează Vitalie Meşter, director executiv al Centrului de Asistenţă Juridică Pentru Persoane cu Dizabilităţi, susţinând că, astfel, este încălcată Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi nr. 60 din 30.03.2012, art. 17, conform căreia, autorităţile trebuie să faciliteze accesul persoanelor cu dizabilităţi „la informaţie şi la mijloacele de comunicare, inclusiv la tehnologia informaţiei şi la comunicaţiile electronice, la alte utilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în localităţile urbane, cât şi în localităţile rurale”.
Potrivit Asociaţiei Surzilor, în prezent, în R. Moldova sunt circa 3500 de hipoacuzici, dintre care circa 1200 locuiesc în Chişinău.
