Să spargem tăcerea: Tortura ţinteşte în demnitatea întregii societăţi
Violenţa în familie rămâne o problemă socială neglijată de stat. De cele mai multe ori, acţiunile de tortură trec neobservate sau sunt privite ca o „normalitate” a vieţii. Pentru a sparge tăcerea şi pentru a sensibiliza opinia publică în combaterea violenţei în familie, Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria” (RCTV) a organizat, la 9 decembrie, curent, la Chişinău, un flash mob cu genericul „Un ceai şi o vorbă dulce în loc de ceartă!”.
În cadrul evenimentului, au fost distribuite trecătorilor 100 de pahare de ceai, bomboane şi diverse materiale informative, cu îndemnul de a duce pacea şi liniştea în propria familie. Totodată, prin aceste acţiuni, Centrul a vrut să atragă atenţia asupra faptului că drepturile victimelor torturii la reabilitare şi justiţie sunt adesea neglijate de către autorităţile de stat.
Violenţa psihologică nu se vede, dar distruge
Centrul „Memoria” desfăşoară o activitate prodigioasă în ceea ce priveşte asistarea victimelor torturii, fiind de fapt singura instituţie specializată care oferă astfel de asistenţă. „În prezent, avem 330 de beneficiari, printre care sunt victime ale represiunilor politice, refugiaţi şi victime ale violenţei sexuale şi domestice. Suntem o echipă multidisciplinară, formată din zece persoane: medici generalişti, jurişti, asistenţi sociali, psihologi”, susţine Cezara Delevschi, unul dintre psihologii Centrului.
„Consecinţele violenţei în familie sunt dramatice. Victime ale violenţei domestice pot fi atât femeia, cât şi bărbatul, copiii sau vârstnicii. Dar procentajul arată că, totuşi, 98 la sută sunt femei. Din păcate, cei mai mulţi sunt din mediul rural. Victimele torturii de cele mai multe ori încearcă să evite să povestească despre calvarul prin care trec. Foarte puţini au curajul de a se opune violenţei şi de a apela la un ajutor. De regulă, aflăm de un caz de tortură de abia atunci când victima ajunge în stare gravă la spital. Oamenii ajung aici după mai mulţi ani de violenţă. Sunt trei forme de violenţă: fizică, psihologică şi sexuală. Violenţa psihologică nu se vede, dar consecinţele acesteia sunt foarte grave. De regulă, când avem violenţă fizică, avem şi violenţă psihică. Ele se ţin una de alta lanţ”, explică psihologa.
Ludmila Popovici, directoarea Centrului „Memoria”, spune că angajaţii instituţiei au ajutat pe parcursul acestui an peste patruzeci de victime ale violenţei în familie. Este important, precizează directoarea, ca acestea să înţeleagă că nu trebuie să înfrunte pe cont propriu agresorii. „Oricât de trist ar fi, numărul acestora este în creştere. Violenţa în familie este o problemă gravă în R. Moldova. Lumea este agresivă şi incapabilă să rezolve unele conflicte pe căi amicale. Totodată, accesul la justiţie a victimelor violenţei în familie este destul de dificil, anume din cauza lipsei documentelor medicale sau a constatărilor medicale, şi atunci, evident, persoanele nu se pot adresa la instituţiile de drept”, spune Popovici.
„Violenţa nu este o etichetă care ar marginaliza o femeie”
Directoarea Centrului „Memoria” spune că violenţa nu este o etichetă care ar marginaliza o femeie, iar tăinuirea cazurilor de violenţă nu este o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme. „Suferă femei, copii, generaţii întregi. Vrem să spunem stop violenţei şi să încurajăm oamenii să vorbească despre faptul că au devenit victime”, menţionează Ludmila Popovici.
Pe lângă asistenţa medicală şi psihologică pe care o primesc victimele torturii, acestea sunt tratate şi prin terapie creativă şi artistică. „În acest sens, am constituit câteva cercuri de creaţie frecventate de persoane care s-au aflat în stare de depresie profundă, care se simţeau rău. Aceste întâlniri săptămânale le-au făcut să zâmbească, să fie mai deschise şi să comunice. Aceste activităţi le oferă posibilitatea de a se regăsi, de a-şi descoperi potenţialul şi de a-şi umple viaţa de culoare. Vrem să le arătăm că au potenţial pentru a se afirma şi a fi stăpâne pe propria viaţă”, susţine Svetlana Vişanu, psihoterapeuta Centrului.
„Aici ne simţim ca acasă, chiar mai bine. Ai impresia că ai lăsat tot ce te macină după uşă”, ne spune o beneficiară a centrului.
„Mulţi ani nu am vorbit cu nimeni despre nevoile, nu am spus nimănui prin ce treceam, dar acum simt că nu mai sunt singură. Mi-am cunoscut drepturile şi m-am perceput ca o personalitate integră”, ne spune cu lacrimi în ochi o beneficiară, care-şi strânge la piept copilul. „Aici avem psihologi care ne ajută să nu ne mai simţim izgoniţi. Fiecare are o durere mare ascunsă în inimă, dar aici începi să vorbeşti, înveţi să nu te temi, totodată eşti încurajat să-ţi aperi drepturile şi să nu te mai priveşti ca o victimă”, ne povesteşte femeia.
„Vorbim pe diferite teme, ce am făcut în timpul săptămânii. De fapt, toate aceste teme sunt aparent neînsemnate, dar necesare pentru noi”, adaugă o femeie care ne-a prezentat iile pe care le brodează.
„Mai mult violenţa psihică se lasă simţită, ai impresia că un vierme te-ar distruge înăuntru. Ai impresia că nu mai rezişti şi te ascunzi, te izolezi de societate şi rămâi cu agresorul, care continuă să te nimicească”, ne povesteşte o tânără care a venit la centru în urmă cu un an.
Tortura ţinteşte în demnitate
Fenomenul torturii în R. Moldova a atins apogeul în 2009, în urma evenimentelor tragice din aprilie. „În toţi aceşti ani, cea mai mare atenţie a fost îndreptată spre instituţiile de stat, iar în lupta împotriva torturii s-a pierdut cea mai importantă verigă – omul, victimele torturii, care nu au beneficiat de atenţia statului. Dreptul lor la reabilitare, care este un drept consfinţit în Convenţia ONU împotriva torturii, este completamente ignorat de către autorităţi”, susţine Ludmila Popovici.
Deşi pe hârtie este declarată prioritate, în realitate, lupta împotriva torturii şi a relelor tratamente în R. Moldova nu a constituit niciodată o prioritate. Dovadă în acest sens este lipsa unui Centru specializat finanţat de stat care ar acorda asistenţă victimelor torturii. Ludmila Popovici, directorul Centrului „Memoria”, afirmă că lupta împotriva torturii a devenit o luptă cu morile de vânt.
„De exemplu, în Moldova investigarea torturii psihologice este foarte dificil de documentat. Potrivit cadrului legal, în astfel de situaţii, procurorii trimit persoanele la expertiza psihologico-psihiatrică. Având în vedere că evaluarea psihologică nu poate fi făcută după o singură vizită, ci cel puţin după o lună, cine va fi de acord ca, trecând deja printr-o experienţă traumatică, să mai stea o lună la spitalul de psihiatrie pentru a-şi documenta cazul? Nimeni. De aceea oamenii nici nu vor să se plângă”, spune Ludmila Popovici.
Conform datelor statistice, 63 la sută dintre femeile din R. Moldova s-au confruntat cu cel puţin o formă de violenţă pe parcursul vieţii, iar cel puţin 12 la sută dintre femei au fost supuse tuturor formelor de violenţă.
„Pentru victimele torturii aş avea un mesaj scurt: să fie curajoase, să înţeleagă că o experienţă traumatică, pe care uneori ne este dat s-o trăim, nu înseamnă că viaţa s-a terminat. Dimpotrivă, ea ne poate oferi o lecţie şi poate constitui o oportunitate de a încerca să vedem care sunt posibilităţile, capacităţile şi resursele noastre interioare. De asemenea, este foarte important ca victimele torturii să încerce să-şi trăiască în continuare viaţa cu demnitate. De multe ori tortura ţinteşte anume în demnitate, iar persoanele traumate trebuie să aibă curajul să continue viaţa cu demnitate şi să se bucure de fiecare zi. Nu în ultimul rând, să nu ezite să solicite ajutor atunci când au nevoie”, zice directoarea Centrului „Memoria”.
Ziua Internaţională a Drepturilor Omului este sărbătorită în fiecare an pe data de 10 decembrie, aceasta marchează aniversarea adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pe 10 decembrie 1948.
