REPORTAJ Trei zile și trei nopți la Kiev. Cum NU a distrus războiul rusesc Ucraina 

Pornisem spre Ucraina în dimineața în care am aflat că 23 de drone rusești au intrat abuziv pe teritoriul Poloniei și al NATO. Putin tocmai călcase peste o nouă linie roșie și multă lume vorbea că e un moment crucial pentru securitatea regională; unele voci vorbeau chiar despre un nou război mondial. 

În acea noapte, Rusia lansase 415 aparate letale spre Ucraina: drone Șahed, Gherbera, dar și rachete. Apărătorii ucraineni au muncit din greu, doborându-le pe majoritatea acestora. Totuși, 16 rachete și 21 de drone au lovit ținte ucrainești. Cu o zi înainte, Rusia omorâse 25 de civili în localitatea Yarova, regiunea Donețk, aruncând o bombă peste pensionarii care își așteptau pensia în fața unui oficiu. Nu părea să fie un moment tocmai prielnic pentru o deplasare la Kiev. Ne-am pornit, dar anumite întrebări se loveau de tâmple ca niște castane: și ce faci dacă? 

De cum am trecut de vama Otaci, Ucraina ne-a întâmpinat cu un fel de simbol – un tânăr cu o tricicletă se plimba, purtând un drapel ucrainean. Drumul cobora în pantă și era ceva semeț în mersul lui, ne privea cu coada ochiului, de parcă zicea: „Vedeți, sunt liber, nu mă tem de nimic.” 

Pe parcursul următoarelor ore, drumul spre Kiev ne-a curs în față ca un drum european: asfalt bine așternut, șerpuind printre pâlcuri de păduri sănătoase, alternându-se cu multiple situri economice: depozite de materiale de construcție, fabrici de cherestea, stațiuni pentru tiruri. Aveam deseori senzația că mergi pe undeva prin vest, pe drumuri de care am văzut în Germania sau Polonia. Doar cimitirele rurale,  care apăreau uneori la margini de șosea, ne readuceau la realitate, amintindu-ne de război: erau pline de drapele galben-azurii care străjuiau cimitirele, în special monumentele proaspete de pe care ne priveau tinerii militari. 

Drumul european cu cimitire

Primul popas l-am făcut în localitatea Kajin (Khazhin). Nu era pentru vreo cafenea. Ne-am oprit la cimitir. Soarele serii vărsa un apus sângeriu peste criptele negre de pe care ne priveau tinerii militari. Andrei Iurcenko are 30 de ani, o lună și 6 zile. Atât va avea pentru totdeauna. Sub portretul lui sunt cuvintele mamei sale, care par scrijele cu tăiș nevăzut în mintea oricui le citește: „Fiule, chipul tău va trăi veșnic în inimă. Mai mare durere nu există decât pierderea vieții tale.” 

Kajin e un sătuc care poartă dureri de secole în pământul său. Cu 8 decenii în urmă, fasciștii au comis un mare masacru împotriva evreilor, acoperind în gropi comune peste 1300 de oameni. Un memorial care restabilește memoria acelor victime a fost construit abia peste 75 de ani, acțiune la care au participat și oficiali germani. Așa s-a finalizat reconcilierea. Oare peste câte decenii va fi Rusia gata să își asume masacrul ucrainean? 

Însera și am continuat în grabă drumul spre Kiev. În amurg nu se mai vedeau cimitirele, se vedeau doar râuri de lumini care curgeau și curgeau, fără abateri, spre Kiev: automobile, tiruri, autocare, o mișcare rectilinie, fără ezitări, spre Kiev. 

Am intrat în capitala Ucrainei pe clar de lună. La hotel, după ce am primit cheia, mi s-a indicat la o ușă discretă între restaurant și terasă – e ușa spre adăpostul subteran. Îmi dau seama că am trăit peste jumătate de secol, dar nu am auzit niciodată o alarmă reală de război.

— Când veți auzi alarma, mergeți direct acolo.

— Se va auzi bine? Dacă adorm mai strâns?

— Nu o veți putea rata, stați fără grijă, se va auzi suficient de bine.

Camera de hotel de la etajul 8 avea un geam larg, aproape cât tot peretele exterior, din care se revărsa același clar de lună. Totuși, rutina înainte de somn la Kiev e alta. Poți privi prin geam la Carul Mare, dar,  întâi de toate, trebuie să ai gata „setul de alarmă”. Îmi aranjez la îndemână hainele și încălțările ușor de îmbrăcat, actele, o sticlă cu apă, laptopul și cablurile de încărcat. Pun și o carte. Mă culc cu fața la geam și mă gândesc că oricât de hidoasă n-o fi drona rusească, cerul deasupra Kievului e frumos. Adorm. 

Când ochii dorm, urechile veghează

Timpanele îmi sunt zguduite de un huruit greu. O fi tehnică militară? Deschid ochii. Din geam mă învăluie un răsărit trandafiriu. E ora 5:45. Sar la geam. Strada de lângă hotel e în reparație și drumarii lucrează înainte ca traficul să se intensifice. Nu e niciun tanc în preajmă, e un oraș care construiește clădiri, repară drumuri și muncește pentru un viitor mai bun. Astă noapte nu au sunat alarmele. A fost o noapte obișnuită, ca acasă, în Moldova. 

Dimineața, primul loc pe care îl vizităm la Kiev este Maidanul, vestita piață din centrul orașului, care poartă pe granitul rece urmele luptătorilor pentru libertate. După începutul războiului la scară largă în 2022, aspectul Maidanului s-a schimbat: a apărut o zonă distinctă de comemorare a soldaților ucraineni căzuți în ultimul război. Privesc la sutele de portrete, lângă care pâlpâie nestăvilit drapeluțe galben-albastre. Printre ele, curg pași de oameni semeți: frați, surori, părinți ai eroilor, ucraineni care și-au pierdut cei mai tineri oameni dragi din viața lor și care vin mereu să-i revadă. 

Lângă stela centrală, câteva femei în negru cad în genunchi. O dubiță neagră oprește și difuzoarele anunță un minut de reculegere pentru noii eroi. În această zi e înmormântat soldatul Iurii Motrici. Sora lui, rudele apropiate, dar și toți cei care trec pe Maidan în acele clipe, țin un minut de reculegere. Apoi, viața își reia cursul: eroul e dus la locul de veci, rudele se reculeg, turiștii cumpără suveniruri. Tricoul cu o înjurătură despre Putin e o marfă populară. 

Prima alarmă de război

Ultimul război e foarte prezent în toate simbolurile Maidanului. Ce să facem, cum să facem să fie ultimul de tot? Cine să trimită acasă ultimul soldat rus, cum să fie lăsată Ucraina în pace? Gândurile îmi sunt sparte de alarmă. E prima alarmă de război care-mi sună în față. Sunt pe Maidan, în Ucraina, și sunt învăluită de un vuiet lung, tânguios, pe note joase, dar stridente. 

Regula numărul 1 e să mergem în adăpost, să coborâm în metroul din preajmă. Amân regula numărul 1, căci vreau să observ ce se întâmplă. Foarte puțini coboară în adăpost, mulți își continuă drumul la suprafață, mergând în treaba lor. Trei polițiști discută ceva alături, mă apropii să aflu detalii.

— Mergeți imediat la stația de metrou, iată, în dreapta. E gratis, mergeți fără grijă. 

— Și voi de ce nu coborâți? 

— Misiunea noastră e să supraveghem situația aici, mergeți în subterană. De unde sunteți?

— De la Chișinău.

— E un oraș prieten. Mergeți la adăpost.

Practic toți cei cu care am vorbit despre Moldova și-au exprimat prietenia și respectul. Ambasadorul R. Moldova la Kiev, Valeriu Chiveri, confirmă că, la acest moment, relațiile dintre Ucraina și Moldova sunt la cea mai bună cotă.

„Sunt la Kiev de 3 ani și 8 luni. Și observ că, în pofida războiului, relațiile politice, economice, sociale, culturale se dezvoltă. E un dialog permanent, care ne-a apropiat și mai mult, inclusiv în procesul de integrare europeană – suntem un tandem și facem totul ca să ne pregătim cât mai bine temele pentru acasă, atât la Kiev, cât și la Chișinău. Iar aspectele ce țin de cooperarea economică, domeniul energetic, infrastructură, transport, pot spune că războiul ne-a apropiat și mai mult, avem o interacțiune extraordinară, schimburi de experiență, vizite reciproce.  Cooperarea pe domeniul educațional și cultural e la fel foarte bună. Avem o comunitate mare de ucraineni în Republica Moldova, dar și o comunitate mare de vorbitori de limba română în Ucraina. În acest an, pentru prima dată a fost marcată  Ziua Limbii Române în Ucraina. Ne-a apropiat și mai mult acest lucru”.

Explozii în cartierul european

Seara târziu, facem o excursie în cartierul în care locuiește Vasile Tofan, omul de afaceri moldovean care muncește și locuiește la Kiev. Urcăm cu el la etajul 31, de pe acoperiș. Kievul de seară se vede ca-n palmă, scăldat în lumini multicolore. Chiar lângă blocul în care locuiește sunt câteva instituții importante: British Councils, o bancă, o școală. Timp de trei ani, dronele și bombele nu au ajuns în acest cartier. Dar, într-o zi, ceea ce nu aștepți și ceea ce nu dorești se întâmplă. Cu doar câteva zile înainte, Rusia a aruncat câteva bombe nocturne anume în acest cartier, distrugând multe imobile. Geamurile locuinței lui Vasile Tofan au fost ruinate, de asemenea. Cu toate acestea, rămâne încrezător că Kievul e un oraș stabil, puternic, în dezvoltare, unde e nevoie de oameni care construiesc zi de zi. 

E seară târzie și trebuie să ne grăbim. După ora 12 noaptea este interzisă circulația prin oraș, până la 5 dimineața. Sunt orele în care dronele și rachetele vin nepoftite cel mai frecvent și distrugerea acestora lasă urme. Ajung la hotel și reașez la loc „setul de alarmă”: haine, încălțări, acte, apă, o carte. Nu le-am folosit. Noaptea s-au auzit niște bubuituri în depărtare. Dar la o depărtare care nu a activat alarma pentru noi. După ora 5:00 se aude din nou huruitul utilajelor stradale – drumarii continuă reparația străzii. Zorii trandafirii se revarsă iar ca un sirop roz peste Kiev.  

Oamenii nu pleacă, ci revin

Ai mei din familie mă întreabă în fiecare dimineață cum a fost. Le  zic că am trăit două nopți consecutive de pace, un noroc care se datorează președintelui Finlandei, Alexander Stubb, care a venit în vizită, dar și lui Keith Kellogg, trimisul special al președintelui SUA în Ucraina. Înalții oficiali din Occident sunt o garanție în plus, deși liniile roșii se trec cu obrăznicie. Îmi vine o idee: dacă nu se bombardează Kievul atunci când sunt înalți oficiali ai statelor occidentale, atunci toți oficialii Europei ar trebui să facă un grafic și să vină pe rând, zi de zi, pentru a oferi un pic de liniște acestor oameni care de 3 ani fac față nesomnului cauzat de război. 

Sunt la Kiev pentru a participa la Conferința Jurnaliștilor de Investigație din Ucraina. Trei zile pline cu sesiuni despre investigații, impact, corupție, riscuri, amenințări, acces la informație, managementul redacțiilor, colectare de fonduri, cooperare și premii.

Jurnaliștii de investigație din Ucraina sunt eroi în fiecare zi. Urmăresc banii publici, achizițiile de război și de pace, atrocitățile Rusiei. Una dintre investigațiile cele mai emoționante este cea despre copiii ucraineni răpiți de Rusia și apoi dați acolo în adopție. Reporterii au analizat datele copiilor dispăruți în Ucraina și paginile rusești de adopții – așa i-au găsit. 

Ludmila Pankratova, directoarea Institutului de Dezvoltare a Presei Regionale din Ucraina, ne vorbește cu mândrie despre reziliența jurnaliștilor.

„S-au adaptat, pentru că singura șansă de supraviețuire este să continuăm să muncim și să continuăm să trăim. Mai rău a fost în 2022, când în decembrie a fost o pană totală de curent. Nu aveam deloc lumină. Reporterii mergeau să lucreze în cafenele sau la benzinării, unde se putea conecta computerul. Și era frig. Apoi, toată lumea s-a adaptat. Acum, fiecare cafenea, restaurant, magazin, fiecare redacție are generator. Ceea ce mă surprinde, mă impresionează și mă inspiră este faptul că nimeni nu renunță. Dimpotrivă, oamenii se întorc. Kievul și-a recuperat populația pe care o avea înainte de începerea războiului.”

Răniții care dansează

Am mers la Kiev împreună cu fotograful Cornel Brad din România. Timp de 3 zile a cutreierat Kievul cu camera în mână. Și-a umplut memoria digitală cu chipuri de eroi. Pe Hlib Strijko l-a întâlnit în unul din cele mai fericite momente ale vieții sale: era cu o zi înainte de nuntă și repeta împreună cu mireasa dansul nupțial. Era o minune să îl vezi pe Hlib dansând. Are doar 25 de ani, dar este erou. A supraviețuit în captivitatea din Mariupol, unde a fost rănit grav. După ce a scăpat din captivitate, avea oasele bazinului rupte și multe alte răni. Acum dansează și se bucură de viitor. S-a căsătorit cu o tânără care la fel își face serviciul în armata ucraineană.

În septembrie, la Kiev, ca în oricare oraș frumos al lumii, se deschid stagiunile teatrale. Vineri, 12 septembrie, s-a deschis stagiunea la Teatrul de Operetă. Cum e să mergi la teatru când sună alarmele? „Nu vă faceți griji, când sună – mergem cu toții în adăpost. După ce se termină alarma, revenim și continuăm spectacolul”, îmi explică lucrătorii teatrului. 

Spectacolul începe cu un anunț: în cazul unei alarme, refugiul este în stația de metrou Olimpiiskaia. Apoi începe nebunia: voci de excepție, costume, lumini și aplauze fără limită. Mă gândeam că n-avea cum să se audă alarma în oceanul acela de artă și bucurie. „Noi suntem titani” a fost una dintre piesele de final și sala s-a ridicat în picioare. Și erau titani – și artiștii, și spectatorii, locuitorii Kievului, apărătorii Ucrainei. A fost o seară epică, pe care nu ai cum s-o uiți. 

Directorul teatrului, Bogdan Strutinski, ne oferă detalii despre starea colectivului. Războiul le-a luat o parte din echipă, au și ei o galerie a colegilor omorâți de Rusia. Dar Teatrul a continuat să aducă bucurie oamenilor.

„Războiul ne-a luat, desigur, foarte multe. A luat copilăria copiilor, a luat liniștea mamelor. Războiul ne-a luat timpul. Dar războiul nu ne-a înfrânt. Am devenit mai puternici, am devenit mai ușor de înțeles. Ucraina este întotdeauna pe teritoriul binelui și al libertății. Aceasta este cea mai importantă lecție pe care ne-a dat-o dușmanul nostru. Ne-a făcut mai puternici, mai prietenoși, mai apropiați. Rezistența va continua până când vom ține steagul ucrainean, steagul victoriei, pe pământul nostru. Ucraina nu vrea nimic străin, vrea doar pământul ei, liber de inamici.”

Ieșim. Câțiva polițiști discută cu un grup de tineri. Mă apropii să-i întreb dacă știu ceva despre noaptea care urmează. 

— Ultimele 2 nopți au fost liniștite, dar erau Stubb și Kellogg la Kiev. Oare cum va fi la noapte? 

— Stați liniștită, avem și azi oaspeți importanți, și mâine. 

Aflu de la știri că la Kiev a sosit prințul Charles, dar urmează și Congresul primelor doamne și domni  organizat de Olena Zelenski, eveniment care aduce la Kiev o duzină de alți oficiali europeni. Ajunsă la hotel, simt că nu mă ia somnul, gândurile mi se duc la titanii pe care-i tot descopăr în ultimele zile. Mă culc, dar nu înainte de a aranja pachetul de alarmă. Este ultima mea noapte la Kiev și am dormit buștean, până când trandafirata zorilor mi-a străbătut printre pleoape.

Plecăm spre Moldova. Șoseaua de la Kiev curge spre Europa ca un râu de vehicule – unele pleacă, altele vin: camioane, tiruri, mașini de tot felul cară bunuri, aduc oameni, pentru a construi o Ucraină și mai vivace. Multiplele panouri cu soldați ne fac doar să înțelegem că lupta pentru libertate și pace e o realitate zilnică și e parte inevitabilă a drumului spre viitor. 

Fotografii: Cornel Brad
Traducere din ucraineană: Vasile Popa