„Nu avem nostalgie pentru Uniunea Sovietică. Pentru noi, acei ani au însemnat ocupație, deportări și tăcere forțată”. Lecția Lituaniei despre cum se construiește memoria post-sovietică

La Muzeul Ocupației și al Luptei pentru Libertate din Vilnius, trecutul nu doar prinde praf pe pereți și sub sticla de protecție, ci respiră din celulele reci ale fostului sediu al KGB, din urmele de gloanțe și din poveștile dureroase, spuse cu voce gravă de ghidul Ricardas Padvaiskas. E o lecție despre cum o națiune își păstrează memoria vie și o transmite mai departe, pentru a încerca să vindece rănile trecutului.

Subsolul care încă miroase a teroare

„Am coborât la închisorile KGB-iste. Atenție, nu e un hotel din California”, glumește Ricardas, cu un zâmbet abia schițat, care taie aerul prăfuit din coridor. Clădirea a fost construită în 1899 ca tribunal, dar istoria ei a fost repede deturnată: în 1940, odată cu ocuparea Lituaniei, aici s-a instalat NKVD-ul, poliția politică sovietică. Sunt 58 de celule pentru prizonieri politici. În al Doilea Război Mondial, locul a fost preluat de Gestapo, iar în 44 au revenit sovieticii. „Până în 1992, pe aici au trecut peste 34.000 de deținuți. 1.038 au fost uciși. Restul au fost deportați, bătuți, înfometați, iar când am intrat pentru prima dată în clădire, ultimii angajați ai KGB-ului mi-au zis: „Ne vom întoarce”. N-au mai venit, dar se pot întoarce. Și atunci, nu îi vom întâmpina cu flori”, subliniază bărbatul.

Ne oprește într-o cameră îngustă, cu pereți scorojiți. „Aici stăteau cei nou-veniți, până se terminau formalitățile. Li se luau șireturile, ceasurile, orice lucru cu care s-ar fi putut răni. Șocul trebuia să fie clar: nu ești la hotelul California, ești în închisoare.”

Intrăm apoi într-o „celulă a nebuniei” – fără căldură, fără lumină, fără aer proaspăt. „Meniul zilnic era alcătuit din 300 de grame de pâine și jumătate de litru de apă. Puteai dormi 5 ore. Peste trei zile aici, orice om simte că e îngropat de viu. Când intră în panică, omul face „cea mai mare greșeală” – începe să respire de cinci ori mai repede. Aerul repede se termină. După asta, mulți erau trimiși direct în spitale psihiatrice speciale. Când ieșeau, nu mai erau întregi.”

Pereții care au fost vopsiți de 18 ori

Într-o altă încăpere, vedem un disc metalic în mijloc. Odaia era umplută cu apă, menționează Ricardas. „Deținutul trebuia să stea în picioare, fără să adoarmă. Dacă adormea, cădea în apa rece. Lipsa somnului omoară mai repede decât lipsa apei sau a hranei”, spune el.

Într-una din celulele lungi, vopseaua se cojește în straturi groase. „Am descoperit că pereții au fost revopsiți de 18 ori, ca să ascundă mesajele scrise de deținuți: nume, alfabetul Morse, rugăciuni, mesaje pentru cei apropiați. Încercări de a lăsa urme despre existența lor, chiar și când nu mai aveau ce lăsa în urmă”, povestește ghidul.

Frica și regulile supraviețuirii

Ricardas vorbește ca cineva care știe ce înseamnă viața în spatele gratiilor: „În închisoare, trei reguli sunt sfinte: nu te teme, nu cere nimic și nu crede pe nimeni. Dacă te prinde frica, ești pierdut. Dacă ceri ceva, devii vulnerabil. Și dacă crezi anchetatorul, te va trăda – asta e meseria lui.”

Pe coridor, o ușă grea de metal duce la camera de execuții. În podea, un canal pentru scurgerea sângelui. „1038 de oameni au fost uciși aici. 34.000 au trecut prin această închisoare. 132.000 au fost deportați în Siberia. În spatele acestor cifre sunt vieți omenești.”

Ne apropiem de postul secret numărul 3. „Gardianul supraveghea ca nimeni să nu se apropie de celule, ferestrele cărora dădeau spre stradă, unde veneau mame, soții și își căutau apropiații. Când eram student, veneam aici. Mereu m-au interesat serviciile secrete, căutam aventuri. Apoi bunica mi-a spus: «Tu vrei să mergi la studii? Du-te, nu sta aici.» I-am zis: «Timpurile sunt altele acum.» Ea mi-a răspuns: «Timpurile poate s-au schimbat, dar locul ăsta e blestemat. Nu veni aici.» Știa ea ce spune”, își amintește Ricardas.

„Sfinții” închisorii

Oficial, religia nu era interzisă în perioada ocupației sovietice, spune Ricardas. Totuși, 364 de preoți au fost arestați. „Sovieticii au încercat să-i recruteze pe toți preoții. 364 au refuzat. Au fost aruncați în închisoare. Unul dintre ei va fi ucis la Vilnius. A fost înscenat un accident, dar am aflat că a fost ucis la ordinul KGB-ului. Știa că va fi ucis, dar nu se temea de moarte — era un om curajos.”

Ricardas își amintește de ultima prizonieră politică: o maică, o femeie fragilă, Niolė Sadūnaitė. „O amenințau că o vor ucide în închisoare. Ea zâmbea și spunea: «Nu mă tem de moarte. Eu cred în Dumnezeu». Cei care au amenințat-o sunt demult morți. Pe ea am înmormântat-o anul trecut. A fost o femeie curajoasă”, povestește ghidul.

Povești din Siberia

Cea mai tulburătoare sală e cea dedicată deportărilor. 132 000 de oameni au fost trimiși în Siberia. Printre crucile albe, o poveste simplă și sfâșietoare: o mamă cu trei copii, murind de foame, își vinde rochia roșie, cea mai frumoasă, pentru un ou. Îl fierbe și îl împarte în trei. „Fiul cel mare o întrebase, mama, tu nu vrei? Și ea i-a răspuns, o să beau zeama. Era o minciună prin care și-a salvat copiii. Ea a murit acolo, de chin și foame. Ei însă s-au întors. Și au trăit.”

Când erau duși în Siberia, mureau bătrânii și sugarii, mai spune Ricardas. „Mureau sugarii în brațele femeilor. Atunci când trenurile opreau, femeile cereau voie să-și îngroape copiii. Paza spunea: «Nu. Un pas la stânga, un pas la dreapta — tragem fără avertisment.» Și atunci veneau rusoaice din satele apropiate, luau acei copii, plecau și îi înhumau. Nu puteau să le noteze numele, nu aveau nici hârtie, nimic. Potriveau numele copiilor la auz. Numele noastre sunt însă foarte greu de reținut. Ani mai târziu, oamenii noștri găseau plăcuțe cu numele copiilor lor, care au murit în timpul deportărilor, scrise greșit. Azi nu mai avem voie să ne găsim copiii pierduți”, relatează bărbatul. 

De ce nu uită Lituania

Muzeul Ocupației nu e doar un loc pentru turiști. „Avem programe pentru elevi și studenți. E greu să-i explici unui puști care a văzut doar filme de acțiune ce înseamnă teroarea. Aici, o vede. Și, sperăm, înțelege. Eu sunt optimist. Uneori”, râde ghidul.

Educația joacă un rol central în felul în care Lituania își construiește memoria post-sovietică. Muzeul nu e doar un loc de comemorare, ci și o școală a memoriei. În curte se ridică monumente pentru victimele NKVD și KGB. „În fiecare an, tinerii aduc flori. Știu ce s-a întâmplat. Memoria noastră e construită prin educație, nu prin nostalgie.”

Tinerii află nu doar ce au făcut sovieticii, ci și ce crime au comis și unii lituanieni împotriva evreilor. „Ei sunt numiți pe nume, dar nu veți vedea fotografiile lor aici. Sunt proscriși, sunt blestemați pe veci.”

Ricardas ridică din umeri când îl întreb despre nostalgia post-sovietică. „Și la noi, dacă cineva a fost președinte de colhoz și a avut o viață bună, e nostalgic după Uniunea Sovietică. De ce ar critica sistemul? Dar nu toți au trăit bine. Unii n-au uitat, alții n-au vrut să-și amintească”, menționează ghidul.

În Lituania, memoria deportărilor și a rezistenței armate e vie. „La noi, ura față de regim era aproape deschisă, încă din anii ’70. În 1972, un tânăr și-a dat foc în semn de protest. La înmormântarea lui au venit mii. A fost prima demonstrație anticomunistă”, povestește Ricardas.

„Pe mine mă întreabă care ocupație a fost mai grea – nazistă sau sovietică. Eu am avut doi bunici. Pe unul l-au omorât naziștii, pe celălalt, sovieticii. Care e diferența? Și unii, și ceilalți au venit cu armele să ne ia țara.”

Muzeul din Vilnius nu e doar o colecție de obiecte și documente, ci un strigăt: să nu uităm. Lituania și-a transformat suferința într-un zid de apărare împotriva manipulării. A ales memoria în locul nostalgiei. Și, în timp ce ieșim în lumina caldă de afară, îmi dau seama că această alegere e singurul mod prin care poți cu adevărat să rămâi liber.

Acest muzeu e nu doar o clădire, ci un mormânt al trecutului – dar și un sanctuar al memoriei eliberatoare.