Dragoste părintească: cu obligaţii şi fără

Copiii de ieri, în semn de recunoştinţă, şi-au construit case alături de ei. În satul Fârlădeni, Căuşeni, oricine cunoaşte aceste două familii, care şi-au legat destinele de cele ale copiilor rămaşi fără grija părintească. Deşi, după ce împlinesc 18 ani, statul uită de aceşti copii, ei ştiu că au unde se întoarce, iar atunci când decid să se căsătorească, cei care i-au crescut şi i-au îndrumat ocupă locul de drept al părinţilor.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

Familia Mânza şi familia Roşca sunt vecini, dar acesta nu este singurul lucru care le uneşte. Ambele familii au creat din propriile lor locuinţe case de copii de tip familial. Ani la rând, acestea au oferit mai multor copii posibilitatea să se simtă membri deplini ai unei familii.

Trebuie să facem un bine cât trăim

În prezent, familia Mânza creşte şapte copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 17 ani. „Mai avem şi doi studenţi. Unul este la colegiul de transport, altul e la şcoala profesională din oraşul Căuşeni. În rest, sunt şcolari din clasa I şi până în clasa a VII-a”, spune Elena Mânza. Aceasta, împreună cu soţul, au luat primii copii încă în 1996. Erau doi fraţi şi o soră care au rămas orfani. „Mihai s-a întors la casa părintească. Natalia s-a căsătorit. Al treilea băiat a trăit la noi până de curând. E foarte de treabă. A adunat bănuţ cu bănuţ şi a reuşit acum să-şi cumpere şi el o căsuţă”, relatează Elena.

Îşi aminteşte că a aflat despre cazul acelor micuţi din mass-media. „Ne-am gândit că trebuie să facem un bine cât trăim pe acest pământ”, spune femeia. Soţii Mânza au discutat mai întâi cu fiicele lor biologice, care şi-au dat acordul, fiind entuziasmate de intenţia părinţilor. După ce i-au adus pe cei trei fraţi, au urmat alţii. Până în prezent, familia a crescut 18 copii, cu care continuă să ţină legătura şi astăzi. Mai mult, aceştia îi vizitează aşa cum ar veni la părinţii lor biologici. Soţii mărturisesc faptul că, deşi copiii cresc şi îşi aleg propriul lor drum, nu încetează să fie copiii lor.

„Sunt deja căsătoriţi. Au familie. Un băiat de-al nostru trăieşte chiar aici, nu departe de noi”, spune Elena. Tânărul s-a ataşat atât de mult de cuplul care l-a îngrijit, încât a decis să se stabilească cu propria sa familie în preajma lor. Şi-a construit o casă în apropiere, iar cei care l-au crescut au fost invitaţii de onoare la nunta sa, stând alături de miri, acolo unde este locul părinţilor. L-au ajutat şi la construcţia casei cu ce au putut. Se bucură de bunăstarea acestuia şi se mândresc cu faptul că îi numeşte tată şi mamă, se mândresc cu reuşitele lui, care li se datorează şi lor.

Pasiunile copiilor şi speranţele de viitor

Pe de altă parte, Elena Mânza spune că banii alocaţi pentru alimentaţie sunt insuficienţi, iar copiii trebuie să se alimenteze sănătos. „Dimineaţa bem numaidecât ceai dulce, că băieţilor le place dulce, pâine cu unt, cu dulceaţă, cu caşcaval, cu ce avem”, enumeră femeia dejunul familiei. Spune că borşul sau supa, la prânz, sunt obligatorii, precum şi carnea, care „e necesară unui organism în creştere”, consideră aceasta. La treburile casnice o ajută şi copiii. „Avem ajutoare. Fetele mă ajută pe acasă: curăţenie, spală vesela, la bucătărie uneori. Iar băieţii, după puteri, le place să umble mai mult după soţ. E mai interesant cu tata”, zâmbeşte Elena. Totuşi, accentuează că, în primul rând, copiii trebuie să înveţe, ceea ce-i va ajuta pe viitor.

Tot la viitor se gândesc şi cei mici. Liuba, clasa a V-a, îşi doreşte să devină medic, iar Olga, clasa a VII-a, visează la profesia de educatoare. Gheorghe, clasa a V-a, se gândeşte la meseria de lemnar. Băiatul a ajuns în familia Mânza pe când avea doar un an şi opt luni. „Arăta foarte slăbit, de parcă avea şapte-opt luni. Nici nu se ridica”, îşi aminteşte Elena. Ion Mânza e mulţumit de alegerea băiatului. „Unde-i toporaşul, unde-i cleştele? La Gheorghe. Repede le găsim. Începând de la praştii până la scăunele, de toate face”, îşi laudă băiatul Ion. Marin are opt ani şi este în clasa I. În prezent, este cel mai mic. Recunoaşte că-i vine greu să citească. În schimb, este interesat de cifre şi-i place să scrie.

Fetele împart odaia de la etajul II. „Adormim mai greu, că ne povestim tot ce s-a întâmplat pe parcursul zilei”, recunosc acestea. Băieţii stau la etajul I. Gheorghe este pasionat nu doar de lemn, dar şi de desen şi de origami. „Am încercat să fac o lebădă, dar nu mi-a reuşit. Am să mai încerc şi o să-mi reuşească”, spune băiatul. Ia o foaie de caiet, urmând cu stricteţe instrucţiunile din manual. Pasiunea Liubei este muzica. În timp ce brodează, alături de Olga, începe să cânte „Pentru ea”, de Ion Aldea-Teodorovici. Când ajunge la versurile „Dumnezeu prima oară/ Când a plâns printre astre…”, devine foarte serioasă, precum un patriot care interpretează imnul ţării. Mama Elena varsă şi ea o lacrimă, îngânând alături de fiică.

Aerul libertăţii

Stăpânul casei e bucuros să aibă şi băieţi în familie. Soţii au trei fiice şi bărbatul îşi dorea un băiat, la care „să pot transmite tot ce ştiu”. Mai mult, acum au şi nepoţi, inclusiv de la copiii pe care i-au crescut. „Aceştia-mi sunt flăcăii. Marin e gospodarul casei. A primit ştafeta de la Gheorghe”, glumeşte Ion Mânza. Băieţii, la rândul lor, îşi doresc să petreacă mai mult timp cu tatăl, care lucrează toată ziua şi se văd doar seara. Bărbatul spune că le duce dorul copiilor chiar şi atunci când aceştia pleacă deja în „lumea mare. Ceva nu-ţi ajunge. Când te aşezi la masă, ştii care e locul fiecăruia şi imediat îi observi lipsa”, mărturiseşte Ion.

Pe de altă parte, Elena Mânza spune că nu are neînţelegeri cu copiii atât timp cât sunt acasă. Problemele apar când aceştia îşi continuă studiile în altă localitate. „Acolo ajung într-un mediu nou, unde nu sunt protejaţi de nimeni. Simt aerul libertăţii, care, uneori, influenţează negativ. Dacă are tărie de caracter, atunci se descurcă. Dacă se lasă influenţat, e mai greu”, explică femeia. De aceeaşi părere este şi Liuba Roşca, vecina Elenei, dar şi cea dintâi care a creat o casă de copii de tip familial în localitatea Fârlădeni. Aceasta spune că e dificil să urmăreşti un copil care se află într-o altă localitate.

Liuba şi Nicolae Roşca au luat, iniţial, cinci copiia, apoi alţii. „Reuşim să avem un rezultat mult mai bun în domeniul educaţiei, şi nu numai, atunci când copilul care ajunge la noi este mai mic. Atunci poţi să faci din el ceva. Dar dacă vine deja la o vârstă de 14 ani, situaţia se complică. Am avut cazuri când mi-au furat bani din casă. S-a implicat poliţia”, îşi aminteşte femeia. „Dacă vin la o vârstă fragedă, poţi să plămădeşti ceva din ei, ca şi dintr-o bucată de aluat. Îi educi şi au o şansă în viaţă”, remarcă Liuba Roşca. Femeia spune cu mândrie că cei pe care i-a crescut şi-au găsit rostul în viaţă. Acum mulţi dintre ei şi-au format propriile familii şi vin în vizită.

„Nu spuneau mamă şi tată”

În prezent, familia Roşca îngrijeşte patru copii: Roman, Valeria, Victoria şi Iulian. Roman (15 ani) a fost adus în familia Roşca pe când avea doar trei anişori. Acum este cel care-i îndrumă pe cei mici. „M-am bucurat când au mai fost aduşi copii. Când suntem mai mulţi, e mai interesant”, spune Roman. „La început, nu spuneau mamă şi tată, şi eu, pe ascuns, le-am spus să-i numească aşa, pentru că deja aceştia sunt părinţii lor care o să-i crească şi o să-i educe. Tot aşa m-au învăţat surorile mai mari”, explică tânărul. În prezent, Roman este în clasa a IX-a şi vrea să urmeze studiile la Liceul Sportiv din Chişinău, iar, ulterior, să devină militar.

Copiii, în special fetele, nu pierd ocazia să se mai linguşeasă pe lângă mama Liuba, iar când tatăl lucrează în tura de noapte, se furişează să se culce alături de cea care le creşte. „Se rânduiesc. O noapte doarme una alaturi de mine şi alta la margine, altă noapte invers. Vor să doarmă cu mine şi eu le permit. Le mai cuprind. Le netezesc”, zâmbeşte Liuba. Victoria (11 ani) şi Iulian (zece ani) sunt fraţi. Au o soră mai mare care, în prezent, îşi face studiile la una dintre şcolile profesionale din Chişinău. Aceasta rareori reuşeşte să vină pe acasă, motivul fiind lipsa banilor. Liuba spune însă că, oricum, nu poate s-o lase în voia sorţii.

„Am patru fete la Chişinău. Ele sunt deja căsătorite şi mai vin pe la mine. Aşa că trimit, prin ele, câte ceva şi acesteia”, spune femeia. Problema constă în faptul că imediat ce pleacă mai departe la studii, deşi încă n-a atins vârsta majoratului, în locul lui vine altul. „Statul nu mai dă nici un bănuţ pentru acest copil”, se indignează Liuba Roşca. Totuşi, „când se duce să înveţe mai departe la Chişinău, nu pot să trimit copilul cu aceleaşi haine în care se îmbrăca aici în sat. Nu vreau să se deosebească de ceilalţi. I-am cumpărat haine. Trebuie să aibă şi de schimb. Şi rechizite i-am luat. Şi bani în buzunar să aibă. Cum altfel?”, se întreabă Liuba.

15 lei pe zi pentru alimentarea unui copil

Totuşi, nici Liuba Roşca, nici Elena Mânza nu renunţă la aceşti copii, iar uşile caselor lor rămân deschise pentru ei oricând. În primăvara anului trecut, familia Mânza şi-a căsătorit unul dintre „copii”. „Am făcut nuntă chiar la noi în ogradă. Nu e obligaţia noastră, dar aşa e omeneşte şi, cât mai avem putere, trebuie să ajutăm”, mărturiseşte femeia. Familia Roşca, în curând, de asemenea, o să înceapă pregătirile pentru nuntă, una dintre multe altele, organizate anterior. „A venit fata cu tânărul. Am făcut cunoştinţă şi cred că, în curând, facem nuntă”, zâmbeşte Liuba.

Familia Roşca, timp de 24 de ani, a crescut 26 de copii. Era ocupaţia ambilor soţi. Acum doi ani, situaţia financiară precară l-a silit pe Nicolae să se angajeze. „Era mai uşor când era şi el acasă. E complicat să creşti şapte-opt copii. Stai toată ziua la aragaz. Când se îmbolnăveşte un copil, trebuie să-l duci la spital. Cineva însă trebuie să rămână cu ceilalţi acasă. Grădina tot trebuie muncită”, enumeră Liuba nevoile casnice. Statul însă achită doar opt ore de muncă pe zi, sâmbăta şi duminica fiind considerate zile de odihnă. Mai mult, doar unul dintre soţi este remunerat pentru munca depusă, iar salariul este de circa 2500 de lei.

Potrivit familiilor Roşca şi Mânza, indemnizaţia de stat pentru îngrijirea copiilor este insuficientă. Conform Hotărârii Guvernului nr.1110 din 15.10.2007 cu privire la modificarea anexei nr.1 la Hotărârea Guvernului nr. 1733 din 31.12.2002, alocaţia lunară pentru întreţinerea unui copil este de 450 de lei. „Trebuie să hrănesc copilul cu 15 lei pe zi. Ce pot să cumpăr de 15 lei, ca să fie sănătos, puternic?”, se indignează Elena. „Oare copilul unui parlamentar sau ministru mănâncă tot de 15 lei pe zi?”, se întreabă Liuba. Alocaţia anuală prevăzută pentru procurarea inventarului necesar, îmbrăcămintei, încălţămintei, rechizitelor şcolare, obiectelor de igienă şi medicamentelor este de 3000 de lei.