Despăgubiri false pentru deportaţi
Părinţii i-au fost deportaţi pe când avea 17 ani. Deşi a reuşit să rămână acasă, s-a pomenit şi fără casă, şi fără masă, şi fără părinţi. Tatăl său a fost îngropat în pământ străin. Mama a reuşit să revină la baştină, dar toată averea le-a fost confiscată.
La 6 iulie 1949, Fedosei şi Maria Siloci au fost condamnaţi la deportare. Odată cu ei trebuia să fie deportat şi fiul lor Mihail, care, însă, lipsea. Era plecat la Chişinău în speranţa să fie admis la colegiu. Ulterior, a fost nevoit să se ascundă, din care cauză a renunţat la studii.
A cerut să i se returneze casa, dar era deja a statului
Mihail Siloci îşi aminteşte şi astăzi acea călătorie cu trenul până la Chişinău. Din lipsă de bani, n-a putut achita călătoria. „Am urcat pe tren şi am ajuns aşa, deasupra. Când m-am întors, m-am strecurat neobservat în tren, unde am adormit. Am avut noroc că nu m-a găsit nimeni”, rememorează bărbatul peste zeci de ani. La revenire, a aflat de cele întâmplate cu părinţii săi. Nu a mai păşit în curtea părintească, pentru că ştia că este şi el căutat. A pribegit ba la o rudă, ba la alta. „Mai mult locuiam la o soră mai mare”, îşi aminteşte acesta. Tatăl nu s-a mai întors acasă. „A decedat acolo în ’52. Când a fost deportat, era de vârstă pensionară. În actele de deces scrie că ar fi avut infarct”, spune Mihail Siloci, care nici astăzi nu ştie dacă să creadă celor scrise sau nu.
Peste doi ani după ce i-a decedat tatăl, mama sa a revenit la baştină. S-a întors, însă, bolnavă şi sleită de puteri. Singurul lucru care o mai ţinea vie era dorinţa să-şi vadă copiii. „Părinţii au avut case, pământ, cornute, oloiniţă, dar când s-a întors mama, nu avea unde locui. Rugase să i se dea măcar un sărăieş. I s-a răspuns că toate aparţin statului şi că nu pot să-i ofere nimic”, relatează fiul Mariei Siloci. Femeia, la o vârstă înaintată, a început să pribegească şi ea pe la săteni sau la copii. „Statul nostru crede că daune morale n-au fost aduse deportaţilor. Dar cum s-ar simţi ei să fie transportaţi cine ştie unde în vagoane pline de balegă şi fără speranţa să se întoarcă vreodată?”, se indignează bărbatul. Mama îşi amintea deseori perioada deportării, dar mai ales drumul, care părea infinit de lung, dar şi foarte dificil.
„Stăteau toţi în vagoanele celea murdare ca în cutia de chibrituri. Tata se simţea rău, că era bolnav, şi, când se opreau, îl scoteau pe targă, să-şi mai revină”, redă Mihail Siloci amintirile mamei. Dacă încerca cineva să evadeze, pedeapsa nu întârzia. Împreună cu părinţii lui Mihail au fost deportaţi şi alţi săteni, unul dintre care a încercat să evadeze în repetate rânduri. Într-o zi, acesta a dispărut. Nimeni nu mai auzise de el niciodată. De un lucru erau siguri – n-a fugit. „Unul dintre copii, la o oprire, a trecut pe sub vagon şi a încercat să evadeze. Trei soldaţi cu automatele l-au ajuns. La început, îl loveau cu patul armei. Acesta cădea la fiecare lovitură. Pe urmă, doi l-au înşfăcat de braţe, iar al treilea continua să-l lovească. Dacă îl ţineau, bietul nu mai cădea, iar soldatul îl tot lovea”, relatează bărbatul cele povestite de mama sa.
De ce s-au legat de tardivitatea asta?
Părinţii lui Mihail Siloci erau ţărani înstăriţi şi muncitori. „Ţărani gospodari erau aceia care se pricepeau şi la cioplit, şi la construit, şi la de toate. Eram zece copii în familie şi fiecare a fost învăţat de mic să muncească”, spune Mihail, considerând că anume capacitatea de a munci i-a ajutat, ulterior, pe fiecare dintre ei să supravieţuiască. Harnici şi silitori, cei din familia Siloci au reuşit să agonisească toate cele necesare: pământuri, care erau mereu lucrate, casă, au construit şi o moară, care a fost de mare folos sătenilor. Toată munca lor, tot ce-au agonisit de atâţia ani s-a risipit într-o clipă, în ziua deportării. Deşi luptă de ani de zile să restituie munca părinţilor săi, răspunsul este mereu acelaşi: s-a adresat târziu, cererea sa fiind tardivă, iar bărbatul nu înţelege şi se întreabă necontenit: „De ce s-au legat de tardivitatea asta? Cui au dat pământurile noastre?”.
Prin Decizia Comitetului Executiv Raional Căuşeni nr. 11/13 din 25.10.1989, s-a decis compensarea valorii bunurilor confiscate de la părinţii lui Mihail Siloci cu 7000 de ruble. Pe 13 mai 2011, Mihail Siloci s-a adresat la comisia specială a Consiliului Raional Căuşeni cu cererea de restituire a averii confiscate de la părinţi. Cererea a fost refuzată pe motiv că reclamantul a omis termenul de prescripţie (conform Legii 1225 din 08.12.1992, art. 121, alin. 3, „cererea de restituire a bunurilor confiscate, naţionalizate sau scoase în orice alt mod din posesie ori de recuperare a valorii acestora se înaintează în decurs de 3 ani de la data înştiinţării persoanei supuse represiunilor despre reabilitarea acesteia şi se examinează în termen de până la 6 luni din ziua depunerii”), dar şi bazându-se pe faptul că valoarea averii confiscate a fost compensată părinţilor reclamantului. Preşedintele raionului Căuşeni, Ion Ciontoloi, susţine că „Comitetul Executiv Căuşeni a compensat tatălui său, Siloci Fedosei, valoarea averii confiscate”.
Ulterior, acesta face referire la un articol al Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, conform căruia, „sub incidenţa prezentei legi nu cad persoanele supuse represiunilor politice şi, ulterior, reabilitate care au fost despăgubite până la intrarea în vigoare a prezentei legi”. În acest context, în decizia din 15 octombrie 2013, judecătoarea Judecătoriei Căuşeni, Irina Ţonov, a respins cererea lui Mihail Siloci ca fiind tardivă. Această decizie se bazează pe faptul că „părinţii reclamantului, până la deces, s-au adresat comisiei speciale create în acest scop cu cerere privind recuperarea valorii bunurilor ce nu pot fi restituite”. Amintim că tatăl, Fedosei Siloci, nu a revenit la baştină şi nu poate fi numit printre cei care ar fi fost despăgubit, dar nici mama şi nici cineva dintre copii n-ar fi obţinut nici un bănuţ din suma sus-menţionată. Maria şi Fedosei Siloci au fost reabilitaţi la 27 aprilie 1993. Astfel, bărbatul a fost reabilitat post-mortem (decedat în 1952).
Nu vreau banii lor, vreau dreptate
Fiul, Mihail Siloci, s-a adresat la Arhiva raionului Căuşeni, solicitând să-i fie prezentate documentele (ordine de cheltuieli, dispoziţii de plată, extrase bancare) care ar confirma transferul bănesc pe numele acestuia sau al părinţilor săi pentru averea confiscată în urma represiunilor politice. Aceste acte, însă, lipsesc, şi asta pentru că „nu au fost predate la păstrarea de stat”, explică Serviciul Arhivă. Conform art. II al Legii 186 din 29.06.2006, „cetăţenii R. Moldova supuşi represiunilor politice şi, ulterior, reabilitaţi, în privinţa cărora, la data intrării în vigoare a prezentei legi, a expirat termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de restituire a bunurilor de care au fost deposedaţi, se pot adresa comisiilor speciale cu cererile respective în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Mihail Siloci nu a reuşit să depună cererea la timp. A fost o perioadă complicată pentru întreaga familie. Bărbatul a suferit un ictus. Drept urmare, a fost spitalizat din 14 mai 2007 până la 23 mai 2007. Nouă zile de spitalizare au fost urmate de o perioadă îndelungată de reabilitare. „De la aşa ceva nu-ţi mai revii definitiv niciodată, mai ales la această vârstă”, spune bărbatul, vădit deranjat că instanţa de judecată nu a ţinut cont de acest fapt. Nici Curtea de Apel Bender „nu mi-a făcut dreptate”, spune Mihail Siloci. Preşedintele interimar al CA Bender, Mihai Antonov, a respins apelul reclamantului. În prezent, singura speranţă a acestuia a rămas Curtea Supremă de Justiţie. Spune că nu-şi doreşte bani. În schimb, şi-ar dori să fie amenajată o poiană în memoria celor supuşi represiunilor şi ar fi dispus, în acest scop, să ofere un lot din pământul părinţilor. „Nu vreau banii lor, vreau dreptate”, afirmă Mihail Siloci.
Tatiana Puiu, avocată, consideră că bărbatul va obţine acelaşi răspuns şi la Curtea Supremă de Justiţie. „Trebuia să solicite repunerea în termen încă în prima instanţă, asta dacă existau motive ca instanţa să-l repună. Deseori, există motive obiective care arată că nu poţi să te adresezi în termen, dar această situaţie trebuie demonstrată în faţa judecătorului. Dacă el însă nu a reacţionat, iar partea adversă a solicitat repingerea pe motivul tardivităţii, judecătorul avea tot dreptul să-i respingă cererea”, explică avocata.
