Aşteptarea de după gratii: „Acuşi, acuşi, acuşi… şi tot te întrebi unde-s?”
Îşi fac cruce, se închină şi îi privesc cu drag pe cei de alături. Doar câteva ore vor avea posibilitatea să se bucure de prezenţa lor. În această zi, sârma ghimpată din inimi este înlocuită de vocea preotului, care încearcă să ajungă la fiecare prin rugăciunile sale.
La Penitenciarul nr. 4, Cricova, pe 23 mai, s-a desfăşurat Ziua Uşilor Deschise. Este ziua în care persoanele din detenţie au dreptul să petreacă alături de cei dragi mai mult timp. Pe când unii îşi îmbrăţişează părinţii, alţii încearcă să le dea sfaturi de viaţă copiilor, care aleargă distraţi de colo-colo.
„Plâng când ne întâlnim şi când ne despărţim”
Oleg, 35 de ani, a fost condamnat acum 14 ani. În acest răstimp, a fost susţinut de soţia sa, Svetlana, cu care şi-a oficializat relaţia acum 7 ani, după gratii. „Cu rochie de mireasă, cu limuzină albă”, relatează cuplul. S-au cunoscut cu doi ani înainte de condamnarea lui Oleg. Îşi planificau viitorul. N-au renunţat la aceste planuri nici acum. „Ne aşteaptă cununia religioasă şi, de data asta, o vom face cum se cuvine”, spun cei doi. Oleg aşteaptă să fie eliberat în 10 luni. „Deseori îmi închipuiam cum o să-l întâmpin şi cum o să mă gătesc de această zi. Însă, orice a-i planifica, se întâmplă exact contrariul. Sigur că voi fi aici, lipită de gard, şi sigur că voi plânge. Plâng de fiecare dată când ne întâlnim şi când ne despărţim”, spune aceasta.
În cei 14 ani, Svetlana a urât toate sărbătorile. „Oamenii sărbătoresc împreună, iar eu sunt singură. Mai ales ziua de 8 martie, când toţi bărbaţii devin tandri”, spune ea cu tristeţe. „O să mă revanşez pentru fiecare sărbătoare din fiecare an în parte”, promite Oleg, dăruindu-i jumătăţii sale un sărut pe frunte. „Vreau să mă simt, în sfârşit, femeie. Să mi se îndeplinească şi mie capriciile, să fiu alintată de bărbatul iubit. Când vom fi împreună, o să-i cer căpşuni în plină iarnă”, zâmbeşte tânăra. Cât timp soţul său se află în detenţie, femeia o creşte singură pe fiica lor, de 10 ani. Deşi îl aşteaptă cu toată fiinţa, în inima Svetlanei s-a cuibărit frica pentru ziua eliberării. „M-am obişnuit singură. Avem deja alte caractere. Îmi este frică”, recunoaşte femeia. „Totul va fi bine. Vom învinge orice greutate”, o convinge soţul.
Tatăl la penitenciar, copiii – la centrul de plasament
Leonid, 39 de ani, este tată a doi copii minori şi singurul părinte care le poartă de grijă. Mama „s-a dus pe drumul ei”, spune bărbatul trist. Pe perioada detenţiei, copiii au fost plasaţi în Centrul de plasament „Concordia”. Când va ieşi la libertate, intenţionează să-şi ia copiii, dar va trebui mai întâi să găsească o locuinţă. „În casă, a fost un accident şi nu se mai poate trăi”, explică acesta. Bărbatul a fost condamnat acum un an şi jumătate. Mai are de ispăşit încă doi ani. Planifică să se angajeze la un serviciu şi să achiziţioneze „o căsuţă, cât de mică”, după cum spune el.
Recunoaşte că-i este greu să se afle departe de copii. „E greu că nu-i educ eu, că-s departe de ei. Sunt situaţii diverse în familie, dar când părintele educă, e altfel”, consideră acesta. Fiul mai mare, Gheorghe, de 15 ani, nu se plânge, dar recunoaşte că şi-ar dori să se afle mai mult timp alături de tatăl său. „Să fim permanent alături. Să mergem la diferite concursuri, distracţii, cum merg alţii cu părinţii lor. Cu tata era vesel. Ne duceam la Nistru. Ne distram. Era foarte bine”, îşi aminteşte băiatul. Cel mai mult bărbatul este măcinat de aşteptarea revederii cu cei doi copii ai săi. „Aştepţi că iată acuşi, acuşi, acuşi… şi tot te întrebi unde-s? Sunt foarte mari emoţii”, redă Leonid clipele de aşteptare. „Ziua uşilor deschise se organizează o dată pe an, de ziua unei sărbători religioase care e mai aproape de hramul bisericii penitenciarului”, spune Ion Vizitiu, şeful Serviciului activitate educativă al Penitenciarului nr. 4, Cricova, care menţionează că, de curând, s-a organizat şi O zi împreună cu tata, în care deţinuţii sunt vizitaţi de copiii lor.
Obosit de zbucium
Viorel, 39 de ani, a fost întemniţat la începutul anului 2005. În detenţie, va mai rămâne câţiva ani. „Am obosit să tot aştept ziua eliberării. Planurile mele de viitor sunt foarte simple: casa, familia… Mai mult nu vreau nimic. Am obosit de atâta zbucium”, spune bărbatul. Deşi n-a reuşit să-şi întemeieze propria familie, e fericit că-i are alături pe părinţi, cei care l-au susţinut mereu şi nu l-au părăsit nici atunci când a păşit strâmb. Cea mai mare bucurie pentru Viorel este că şi-a revăzut mama. „Pentru mine, ea rămâne mereu tânără, frumoasă, cea mai bună”, spune el lăcrimând. Tot mama e cea care îl susţine. „Mereu îmi este alături. Mă mir cum de reuşeşte să facă faţă tuturor greutăţilor”, zice Viorel.
„Nu-mi închipui ce ar fi fost dacă nu aveam susţinerea ei. E foarte greu să ştii să nimeni nu are nevoie de tine. Aşa, în schimb, am un stimul, să ies de aici şi măcar o filă din viaţă să o trăiesc vrednic, omeneşte”, adaugă acesta. Spre deosebire de Mihai, Viorel este vizitat sistematic de cei de acasă. „Eu le scriu, ei vin să mă viziteze”, spune bărbatul. Deşi nu are familie, Viorel priveşte cu zâmbet copiii veniţi în vizită la taţii lor aflaţi în detenţie. „Mă uit la aceşti copii care aleargă pe aici şi mi se luminează în faţă. E atât de frumos când un omuleţ te cheamă „tată”. Nu suntem veşnici şi fiecare îşi doreşte urmaşi”, afirmă Viorel, visând în viitor la o familie, a sa.
Sistemul nervos din detenţie
Mihai, 25 de ani, a fost închis acum un an şi 3 luni. Trebuie să aştepte, însă, mai bine de patru ani până să respire aerul libertăţii. În timp ce alţii se bucură să-şi revadă rudele, Mihai îi priveşte dintr-o parte, cu un zâmbet trist, şi asta pentru că, în această zi, se simte singur ca niciodată. „Fiecare om poate greşi. Regret sincer cele făcute. Faptul că nu m-a vizitat nimeni e dureros pentru mine, dar trebuie să merg înainte”, spune tânărul frământându-şi mâinile. Mihai consideră că susţinerea celor apropiaţi este necesară pentru fiecare om, dar mai ales pentru cei care sunt izolaţi de societate, vizita rudelor fiind singura lor comunicare cu libertatea. „E o susţinere morală. Dacă te gândeşti că n-ai susţinere de dincolo, te autodistrugi. Sistemul nervos se concentrează doar între aceşti pereţi. Nu-ţi mai vezi rostul dincolo. De aceea, probabil, şi numărul deţinuţilor rămâne atât de mare”, filozofează tânărul.
Mihai le scrie celor de acasă, în speranţa că, într-o zi, va primi vreun răspuns. Deocamdată, însă, nu i-a venit nimic. „Părinţii sunt distruşi, pentru că ştiu ce educaţie am avut şi iată unde am ajuns, dar asta-i viaţa. Ce să-i faci?”, se întreabă acesta. Spune că nu le va reproşa niciodată părinţilor pentru că i-au întors spatele în clipe de cumpănă. „E greşeala mea că am ajuns aici, nu a lor. Educaţia pe care am primit-o acasă a fost ideală”, spune deţinutul înghiţind sec. Mihai preferă să nu vorbească despre greşeala sa. „Am fost la timpul şi la locul nepotrivit şi, fiind anterior judecat, nu am mai fost ascultat”, spune acesta. Totuşi, speră să iasă degrabă la libertate. „Să mă văd mai repede de partea cealaltă, să mă resocializez, să-mi caut viitor”, planifică el.
„Tot aştept, poate vine cineva şi la mine”
Tot singur e şi Sergiu, 24 de ani. „Stau de mult timp aici şi tot aştept, poate vine cineva şi la mine”, spune el. Are un frate, mai mic, care, însă, de asemenea, se află în detenţie. Mama lor e plecată la muncă peste hotare, iar fratele aflat în libertate îşi aminteşte rareori de cei întemniţaţi. „Mama a fost pe aici când a revenit în Moldova, dar ar fi bine să fie prezentă la astfel de evenimente, când vine mai multă lume. Poţi să vezi relaţia dintre ceilalţi deţinuţi cu rudele”, consideră acesta. Sergiu a fost închis pe când era încă minor şi spune că a fost pedepsit prea aspru. „Toată copilăria mi-am petrecut-o în puşcărie. Mi-au dat mai bine de zece ani pentru un furt pentru care, conform articolului, se dau până la patru ani. Cât stau aici, am studiat Codul Penal, Legea. Îi ajut pe mulţi să depună cerere ca să iasă înainte de termen şi chiar li se micşorează termenul, dar mie, cât scriu, nu-mi vine nimic”, spune tânărul cu tristeţe.
Alexandru, 20 de ani, a fost închis acum 2 ani şi urmează să stea după gratii încă 1,5 ani. Tânărul nu este vizitat de nimeni. A crescut la orfelinat împreună cu sora sa mai mică. Aceasta îi scrie şi îl aşteaptă, dar, fiind minoră, nu-l poate vizita. „E complicat să te afli în detenţie. Nici nu ştiu cum să vă explic. Nu poţi vedea persoanele apropiate, pe cei care ţi-s dragi. Sora îmi scrie că mă iubeşte, mă aşteaptă şi chiar se roagă pentru mine. Şi eu mă rog în fiecare seară pentru ea, pentru toţi. Îi mulţumesc Domnului că mai trăiesc o zi”, spune Alexandru. De ziua uşilor deschise, penitenciarul nr. 4, Cricova, a fost vizitat de 375 de persoane civile, dintre care o treime au fost copii.
