92 de ani de viaţă şi un deceniu de chin în temniţele şi minele din Asia Centrală

Ştefan Bulgac este cu adevărat eroul unei istorii de învingător. A ajuns la 92 de ani după ce viaţa l-a pus la multe încercări. Din Armata Română a fost luat în prizonierat, fiind închis în temniţele din Kazahstan. A reuşit să fugă, ca mai apoi, pârât de un camarad, să se reîntoarcă în infern.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

Pe Ştefan, sau Stepan Bulgac, aşa cum se prezintă chiar el, l-am găsit în satul Boşcana, Criuleni, acolo unde bătrânul, ajuns la 92 de ani, s-a născut, a crescut şi a trăit viaţa-i tumultuoasă. În urmă cu două luni, şi-a înmormântat soţia, cea care i-a fost alături, la bine şi la rău, în ultimii 60 de ani. Acum are grijă singur de gospodărie, ajutat de oamenii din sat, care nu încetează să-l viziteze, inclusiv pentru a-i cere un sfat.

Luat din Armată Română

„Eu am trăit cu părinţii până la 19 ani. Prin noiembrie 1942, m-au luat în armată, la români. Am făcut armata cu românii la Cernăuţi, la Rădăuţi. Pe urmă ne-au dus pe front. Eram la genişti, pregătiţi să stricăm podurile. Când au trecut ruşii încoa’ eu eram şef de patrulă, la Humuleşti. Pe la 12, a venit un maior şi ne-a spus: „Băieţi, acum s-a mutat la noi carul cu proţapul. Ne aliniem cu ruşii, să-i batem pe nemţi”. Aşa îşi începe povestea de viaţă bătrânul, pe un scaun lung din faţa casei bătrâneşti pe care a construit-o cu mâinile sale. Odată cu povestea de viaţă începe şi un adevărat infern în biografia tânărului, pe atunci, Ştefan Bulgac.

„Ne-au ales vreo 32 din cei care eram în Armata Română. Ne-au pus să deminăm locurile unde ei au pus mine pentru tancuri, iar apoi, ne-or da drumul acasă. A ieşit altfel. Ne-au dat producţie pentru trei zile. Am deminat tot, iar apoi băieţii s-au apucat de jucat cărţi, făceau şi beau samagon. Eram pregătiţi de război. Aveam cartuşe, grenade, tot. Peste puţin timp, a venit un rus, turkmen era, cred că. Mititel, păcătos, cu automatul spre noi. Eu fierbeam păpuşoi într-o căldare, că nu beam rachiu atunci. Băieţii s-au sculat cu bucurie. Credeau că suntem prieteni cu ruşii şi că mergem să luptăm cu ei. El nu a vrut. A zis: „nazad”, „nazad”. Ne-am predat ca la prieteni. Credeam că suntem cu ei. Ne-au dus la Târgu-Neamţ. Acolo erau şi ofiţerii, şi generalul nostru. Apoi, ne-au dus la Bălţi, ne-au ţinut vreo lună, apoi la Chişinău, într-un lagăr, ca mai apoi să ne ducă în Kazahstan”.

Evadarea din infern

Ruşii nu aveau nevoie de ajutorul lor în cel de-al Doilea Război Mondial, aflat în desfăşurare. Deşi pregătiţi moral să lupte cu nemţii, Ştefan şi camarazii săi au fost nevoiţi să lucreze pământuri străine. Nu aveau încotro. „Doi ani am muls vacile. Apoi, ne-au dus în Tadjikistan, în şahte (mine n.r.). Scoteam chiatră, pământ, ce era, cupru… În 1946, ne-au dus la scos uraniu. Am lucrat trei luni, iar după, ne-au scos de sub armă şi ne-au zis că putem lucra unde vrem, doar să nu fugim. Băieţii au auzit că era amnistie şi că alţii au plecat acasă şi nu le-a făcut nimeni nimic. Într-o noapte, am hotărât să fugim. Eram şapte. Trei găgăuzi, doi bulgari şi doi moldoveni. Am mers două zile pe jos, prin munţi, până la Taşkent. De la Taşkent, am mers cu trenul, fugari, ca să nu ne vadă nimeni. Unde găseam, acolo stăteam, în vagoanele cu marfă, oriunde. Ne-au luat şi genţile pe drum. Tâlharii te atacau şi îţi luau tot… Pe alţii i-au prins şi i-au dus înapoi. Într-un moment, am rămas doar doi, ambii moldoveni”.

Aşa au ajuns la Dnepropetrovsk, în Ucraina. Acolo au fost prinşi şi închişi din nou. „Pe trei bărbaţi zdraveni i-au dus într-o altă cameră şi i-au bătut tare. Când auzeam cum îi bat, mă gândeam că m-or ucide dacă m-or bate şi pe mine aşa. Ne-a venit rândul. Ne-au întrebat unde ne ducem. Am zis în Moldova, la părinţi. După ce le-am spus toată povestea, ne-au dat voie să mergem acasă. Aşa că, în final, după multe peripeţii, după 18 zile de mers, am ajuns acasă. Acasă nu am găsit nimic. Nimeni nu mă primea la lucru când se uita în paşaport. În paşaport era scris 036, că nu aveai voie să trăieşti la graniţă. Am stat jumătate de an acasă. În 1947 mama a murit, iar tata mi-a zis să mă însor. Mi-a arătat o fată, a zis că e gospodină. Eu nu prea voiam acea fată. Dar tata mi-a zis să mă însor, că o să mă deprind cu dânsa. Aşa am şi făcut”.

Condamnat la şase ani

Soarta însă a vrut altceva. „Numai am luat-o şi, seara, mă duc să mulg oile, după ce am muls vaca, iar tata a venit şi mi-a zis că mă cheamă uceaskovîi (poliţist de sector n.r.). I-am dat documentul pe care-l aveam. M-a arestat şi m-a dus la Criuleni. Asta pentru că am fugit din Tadjikistan. Moldoveanul celălalt, cu care rămăsesem la urmă, din Zăicana, şi care a stat la noi vreo săptămână, atunci când am ajuns în ţară, m-a pârât. După ce l-au prins pe el, le-a spus unde stau şi aşa au ajuns la mine. Am stat în Criuleni, apoi vreo şapte luni în Orhei, apoi în Chişinău, iar de Anul Nou ne-au dus iar în Kazahstan. Ne-au dus cu trenul, cu vagoane speciale, alături de hoţi, bandiţi. Eram şase care fugisem şi ne-au dat la fiecare câte şase ani de închisoare, fără dreptul la jalbă”.

Acolo a început din nou acelaşi stil de viaţă. Ziua la muncă, în mine, iar seara în temniţe, care nu aveau nici măcar minimul necesar. „Era tare rău în Kazahstan. Mâncare de două ori pe zi. Lucram în şahtă. Mai întâi am lucrat în şahta de aluminiu. Apoi, în cea de aramă. Mult tare nu puteai lucra, că era otrăvitor. Şase ani am stat acolo. În 1953 am fost dus în Karaganda, la o bază. Am stat şi acolo un an. Trecuseră cei şase ani, termenul la care fusesem condamnat, dar ei nu voiau să-mi dea drumul acasă. Când s-a împlinit termenul, m-au dus iar în Tadjikistan. Apoi, peste ceva timp, s-a găsit un om bun care ne-a zis: „Sunteţi liberi”.

După multe insistenţe, i s-au dat documentele necesare şi a revenit acasă. Acasă însă nu mai era acasă. Casa familiei fusese transformată în fermă, iar alături era un depozit de pâine. „Femeia cu care mă luasem m-a aşteptat vreo săptămână şi apoi s-a măritat cu altul…”, povesteşte Ştefan Bulgac.

„…dar, s-a dus ea înainte”

Bătrânul vorbeşte de parcă retrăieşte acele clipe de acum 60 de ani. Zâmbeşte când îşi aminteşte vreo ispravă plăcută şi se încruntă atunci când urmează să povestească despre chinurile suportate în acea perioadă. Are vocea răguşită, iar când afară e mai răcoare, nu iese din casă până când nu-şi pune la gât un fular, pentru a nu-şi acutiza problemele cu plămânii, care i se trag încă de pe vremea muncii în mine.

„Odată ajuns acasă, un nepot mi-a făcut cunoştinţă cu o fată de 20 de ani. Eu aveam 32. Mă gândeam că nu e normal să am ceva cu ea, că era mult mai mică. Dar… m-am dus la ea, iar părinţii ei au fost tare bucuroşi. Toţi au îndemnat-o să meargă după mine. Acum, are 42 de zile (avea, în decembrie, când am vorbit cu Ştefan Bulgac n.r.) de când este moartă. Ne-am împăcat tare bine. M-a apărat toată viaţă, ca să nu se întâmple nimic cu mine, dar… s-a dus ea înainte”, remarcă bătrânul. Acasă a început a lucra în construcţii. A făcut mii de uşi şi ferestre, iar după orele de muncă, mergea acasă, unde continua să muncească, de această dată la casa sa, pe care a ridicat-o din temelii. Ajuns la 92 de ani, Ştefan Bulgac se bucură de copii şi nepoţi, care îl vizitează cu orice ocazie, dar şi cu amintirile, pe care le împărtăşeşte oricui are timp să stea de vorbă cu el.