Pianistul Marcel Lazăr: „Când simt că speranţa într-un viitor luminos se stinge, încerc să o reaprind cu ce e frumos”

Părinţii i-au cumpărat pian la vârsta de şapte ani, în speranţa că, indiferent de alegerile pe care le va face în viaţă, spiritul artistic îi va orienta paşii în direcţia potrivită. Tânărul, însă, a decis să meargă mai departe şi a transformat pasiunea pentru muzică în profesie. Muzicianului îi este dificil să răspundă la întrebarea dacă o persoană se naşte sau devine pianist, însă susţine cu fermitate că, indiferent de talentul moştenit, contează munca depusă.

Marcel Lazăr a absolvit Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, după care a studiat doi ani la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, iar astăzi este student la Universitatea de Arte „Mozarteum” din Salzburg, Austria. Deşi nu provine dintr-o familie de muzicieni, dragostea pentru artă i-a fost insuflată de mic. „Părinţii au cumpărat un pian când aveam şapte ani, au considerat că ar fi bine, indiferent cu ce m-aş ocupa în viaţă, să am şi spiritul artistic dezvoltat. Pentru mult timp a fost doar un hobby”, relatează Marcel, adăugând timid că „nu sunt sigur nici acum dacă fac muzică sau doar cânt nişte note la pian”.

„Sistemul nostru e creat, parcă, să distrugă”

Marcel Lazăr afirmă că metodele de studiere din R. Moldova diferă mult de cele din străinătate. „Sistemul nostru e creat, parcă, să distrugă. Dacă peste hotare elevii, timp de 12 ani, învaţă să susţină examenele finale, la noi 12 ani se gândesc cum să copieze şi la cine să apeleze. Şcoala devine prima instituţie în care luăm cunoştinţă cu realităţile societăţii noastre – corupţie, minciună, laşitate, cumetrism etc.”, afirmă tânărul. În consecinţă, avem „foarte mulţi profesori necalificaţi (şi prost plătiţi), condiţii mizere, elevi indispuşi şi nemotivaţi şi, desigur, viitorul orbitor sau „flămânzitor” ce ni se promite”, adaugă muzicianul.

Totuşi, fără câţiva profesori buni, care l-au îndrumat, pianistul nu ar fi ajuns atât de departe. „Prima profesoară care mi-a prezis un viitor de muzician a fost Larisa Lobovskaia de la Şcoala de Arte „Alexei Stârcea”. Bazele pianistice şi muzicale mi le-a pus Gaiană Teseoglu, profesoară la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu” şi la AMTAP”, enumeră Marcel, amintindu-şi şi profesorii de peste hotare. „La Cluj am lucrat cu Daniel Goiţi, unul dintre cei mai buni pianişti români în viaţă, iar acum cu vestita pianistă maghiară Tunde Kurucz. Deşi lucrez doar o jumătate de an cu ea, simt că e o colaborare fructuoasă”, remarcă tânărul student. Totuşi, cei care stau în fruntea listei sunt părinţii, care „au fost şi sunt pilonii de bază în educaţia mea. Deşi nu sunt muzicieni, au hotărât să-mi sprijine alegerea de a face muzică şi mi-au oferit tot ce are nevoie un copil, adică dragoste şi încredere, fapt pentru care le mulţumesc în fiecare zi”, mărturiseşte Marcel Lazăr.

Totuşi, în străinătate, nu-i aşteaptă nimeni cu colaci pe studenţii din Moldova şi de oriunde. Şi Marcel s-a confruntat cu anumite dificultăţi, pe care a reuşit să le depăşească. „Pe lângă faptul că trebuie să fii mai bun decât muzicienii acelei ţări, mai trebuie să lupţi şi cu avalanşa asiatică în muzica clasică – sunt foarte mulţi şi foarte buni”, subliniază muzicianul. Un pianist bun, în percepţia sa, trebuie să îmbine mai multe calităţi: „tehnică, muzicalitate, emoţii, imaginaţie, răbdare, charismă, virtute, noroc… Un lucru e sigur, talentul poate fi 5% sau 10% , dar restul 90% sunt muncă”, accentuează el. Însă, şi o interpretare de succes „este o conglomerare a multor calităţi, începând cu o tehnică perfectă, care porneşte de la cunoştinţe de istorie, arte plastice, religie, dar şi multă experienţă de viaţă”, susţine Marcel.

„Sunt primul moldovean în viaţa lor şi încerc să las o impresie bună”

Deşi, în prezent, studiază peste hotare, tânărul şi-ar dori să revină acasă. „Aş vrea foarte mult să mă întorc şi să transmit din cunoştinţele acumulate aici celor de acasă, dar să mă întorc acum ar însemna să pun capăt carierei de muzician. Sper foarte mult ca până la finalizarea studiilor să se schimbe ceva”, remarcă pianistul, care a fost nevoit nu o singură dată să explice celor din anturajul universitar străin unde este situată baştina sa. „Am întâlnit şi austrieci care nu ştiau unde e Moldova, de mexicani sau japonezi nu mai zic. Se întâmplă foarte des să fiu primul moldovean pe care ei îl cunosc şi încerc să las o impresie bună”, spune tânărul, care susţine, totuşi, că „a-ţi iubi ţara nu înseamnă să o lauzi”, iar lucrurile pot fi schimbate doar atunci când sunt spuse în glas.

De fiecare dată când revine acasă, studentul se implică în diverse proiecte: Youth Orchestra, concert în subterană etc. Nu o face din obligaţie, dar simte că trebuie să facă ceva pentru a ridica nivelul culturii în ţara sa. „Vreau ca noi să putem sta cândva pe aceeaşi treaptă culturală (şi nu doar) cu austriecii, englezii etc. E mai uşor să construieşti teatre şi săli de concerte pe unde a trecut Shakespeare şi Mozart, dar nu e imposibil să o faci la Chişinău sau Cahul. Deşi simt, uneori, că suntem nişte mori de vânt sau că speranţa într-un viitor luminos se stinge, încerc să o reaprind cu ce e frumos. Încerc să cred (sau să mă mint) că noi putem fi, totuşi, un popor civilizat, un popor care îşi stimează valorile. Un popor care…”, Marcel Lazăr nu-şi încheie gândul, considerând că anume contribuţia fiecăruia va transforma R. Moldova într-o ţară de vis, de unde tinerii nu vor mai dori să plece.